You are currently viewing „Băiatul cu pijamale în dungi”, povestea care-ți frânge sufletul fără de tăgadă

Bruno are „doar” nouă ani când, într-o zi, se trezește că întregul lui univers -cei mai buni prieteni ai lui pe viață: Karl, Daniel și Martin, casa cu cinci etaje și balustrada pe care cobora în fiecare zi, paradisul lui din Berlin- trebuie dat uitării și la fel și bunicii lui dragi, care-l tratau mereu ca pe cineva important.

Pentru că tatăl lui are o nouă misiune, una foarte importantă și, așadar, trebuie să se mute cu întreaga familie undeva necunoscut. Așa ajunge Bruno dintr-un „palat” la o clădire „ștearsă”, într-un ținut numit de adulții din jurul lui Out-With, prea ocupați cu noua „misiune” și prea puțin atenți cu nevoile „înrădăcinare” și stabilitate ale lui Bruno.

„Smuls” din ceea ce era lumea lui și luat pe sus la noua „casă”, Bruno e copleșit de o tristețe fără margini. Degeaba o are pe sora lui, Gretel, pentru că ea e doar un „Caz fără Speranță” și, în plus, are 12 ani. Singurele care-i mai atenuează dorul lui Bruno sunt mama lui și Maria, slujnica familiei.

„Simțea că era gata să plângă din nou, dar se opri, nevrând să pară un copilaș. Privi în jurul camerei, fără să ridice complet ochii de la pământ, încercând să vadă dacă era ceva interesant de descoperit. Nu era. Ori nu părea să fie. Dar, chiar atunci, ceva îi atrase atenția. Într-un colț al camerei, pe partea opusă a ușii, se afla o fereastră ce ajungea aproape din tavan până jos pe perete, asemănătoare puțin cu cea de la ultimul etaj al casei din Berlin, dar nu chiar așa de înaltă. Bruno o privi și se gândi că ar putea să se uite afară, chiar fără să fie nevoie să stea în vârful picioarelor. Se îndreptă încet spre ea, sperând că de acolo va putea să vadă tot drumul până la Berlin și casa lui și străzile din jur și mesele unde oamenii stăteau și beau băuturi spumoase și-și spuneau unul altuia povești hilare. Merse încet, deoarece îi era frică să nu fie dezamăgit. Dar era doar o cameră de băiat mic și totul era atât de strâmt, încât ajunge curând la fereastră. Își lipi fața de geam, văzu ce se află afară și, de această dată, când ochii i se făcură mari și gura lui schiță un «O», mâinile i se lipiră de trup, fiindcă ceva îl făcu să înghețe și să se simtă lipsit complet de siguranță.”

Bruno încercă să spună cuiva că nu era un loc bun cel în care ajunsese.

„- Deci, întrebă tatăl. Tu ce crezi?
– Ce cred? Întrebă Bruno. Ce cred eu despre ce?
– Despre noua ta locuință. Îți place?
– Nu, răspunse Bruno repede, deoarece totdeauna încercase să fie cinstit și știa că, dacă ar fi ezitat numai o secundă, n-ar mai fi avut curajul să spună ce gândea. Cred că trebuie să ne întoarcem acasă, adăugă apoi plin de curaj.
O clipă zâmbetul tatălui se șterse și privi spre scrisoarea din fața lui, înainte de a ridica din nou ochii, ca și cum ar fi vrut să judece cu grijă răspunsul.
– Ei, bine, dar suntem acasă, Bruno, spuse tata în cele din urmă, cu voce blândă. Out-With e noua noastră casă.”

Și, deși era doar un „Caz fără Speranță”, Gretel află de la Bruno de ciudata așezare și amândoi se pironiseră la fereastră, încercând să descifreze ce era.

„Indiferent încotro se uitau, vedeau oameni înalți, scunzi, bătrâni, tineri. Unii stăteau în grup, perfect nemișcați și cu mâinile lipite de corp, încercând să-și țină capul sus, în timp ce un soldat mărșăluia prin fața lor, deschizând și închizând repede gura, strigând parcă la ei. Unii erau așezați într-un fel de șir lung și duceau niște roabe dintr-o parte a taberei în alta, împingându-le până în spatele unei barăci unde dispăreau. Câțiva stăteau lângă o baracă într-un grup tăcut, cu ochii în pământ, părând că participau la un fel de joc, în care nu voiau să fie recunoscuți. Alții mergeau în cârje și mulți aveau capetele bandajate.”

Misterul oamenilor cu pijamale în dungi

O vreme îi ținuse sub observație, tot încercând să-și dea seama ce se petrece.

„Și cu toate că se uitase adesea la oamenii aceia foarte diferiți în pijamalele lor cu dungi, nu reușise să afle cine erau și ce făceau ei în acel loc. Ca și cum acolo se afla alt oraș, cu oameni care locuiau și munceau împreună, pe lângă casele în care locuiau. Dar oare erau chiar atât de diferiți? Oamenii din lagăr purtau aceeași îmbrăcăminte, pijamale și bonete de pânză în dungi; oamenii care se învârteau prin casa lor (cu excepția mamei, a lui Gretel și a lui) purtau uniforme de calități diferite și decorații și chipie și căști și banderole roșii-aprins cu negru pe braț și arme și păreau teribili de țepeni și nimeni nu trebuia să creadă altceva. Care era exact diferența dintre ei? Se întreba el. Și cine hotăra cine se îmbrăca în pijamale cu dungi și cine cu uniforme?
Desigur, uneori cele două grupuri se amestecau. Îi văzuse adesea dincolo pe oamenii din partea lui de gard și, când se uita mai bine, era clar că ei dețineau comanda. Oamenii în pijamale săreau în sus de fiecare dată când se apropiau soldații și, uneori, cădeau la pământ, iar uneori nici măcar nu se mai ridicau, trebuind să fie târâți de acolo.”

Și observase o serie de diferențe cruciale chiar și pentru un copil de nouă ani.

„Și este nostim că soldații se duc mereu acolo -îl văzuse chiar și pe tata de nenumărate ori-, dar niciunul dintre oamenii aceia nu fusese invitat să le întoarcă vizita și să vină aici. Uneori -nu foarte des, doar uneori-, unii dintre soldați rămâneau la cină și cu aceste ocazii se serveau multe băuturi spumoase, dar în clipa în care Gretel și Bruno băgau în gură ultima îmbucătură, erau trimiși în camerele lor, după care jos se dezlănțuiau o groază de zgomote și niște cântece oribile. În mod evident, tata și mama se distrau în compania soldaților – putea să afirme Bruno. Dar nu îi invitaseră niciodată la cină pe vreunul dintre oamenii cu pijamale în dungi.”

Shmuel, singura fericire a lui Bruno în noua casă „gri”

După îndelung timp, Bruno, deloc mai puțin vesel, pornește într-o plimbare, „deși nu avea voie să meargă nicăieri în direcția aceea” și, treptat, observă cum casa sa devine doar o linie la orizont.
În schimb, în fața lui se arată „punctul care deveni o Pată, care deveni un Strop, care deveni o Siluetă, care deveni un Băiat”. Și așa îl cunoscuse pe Shmuel, băiatul cu pijamale în dungi.

„- Bună, salută Bruno.
– Bună, răspunse băiatul.
Acesta era mai mic decât Bruno și se așezase pe pământ cu o expresie amărâtă. Era îmbrăcat cu aceleași pijamale în dungi, cum purtau toți oamenii de parte aceea a gardului și pe cap avea o bonetă de pânză tot în dungi. Nu purta niciun fel de încălțăminte sau șosete și avea picioare murdare. Pe braț se vedea o banderolă cu o stea pe ea. ✡︎
Bruno îi văzu fața. Era o față de-a dreptul ciudată. Pielea era de culoare cenușie, dar nu semăna cu niciun cenușiu pe care-l văzuse Bruno vreodată. Avea ochii foarte mari, de culoarea caramelelor cu cacao, albul lor era foarte alb și, când băiatul se uită la el, tot ce putu să vadă Bruno fu o pereche de ochi enormi și triști. Bruno era sigur că nu văzuse în viața lui un băiat mai slab și mai trist, așa că hotărî că ar fi bine să-i vorbească. Se uită la băiat și îi trecu prin minte să-l întrebe de ce era atât de trist, dar ezită, pentru că i se păru că putea să pară grosolan. Știa că, uneori, oamenii triști nu voiau să fie întrebați în legătură cu asta; iar alteori ofereau ei singuri explicația și, câteodată, nu se mai opreau, vorbind despre asta luni întregi. În cazul de față, Bruno consideră că trebuie să aștepte. Se așeză pe jos, pe partea lui de gard și își încrucișă picioarele întocmai ca băiețelul acela, regretând că nu adusese cu el niște ciocolată sau poate un pateu, pe care să le împartă.”

Porniți în același timp, dar destinați unor drumuri foarte diferite…

Și, pentru că Bruno nu avea filtrele adulților din jurul lui despre ce „trebuie” și „nu trebuie” să faci cu un om din categoria lui Shmuel, se împrieteniseră numaidecât.

„Câți ani ai? Întrebă, apoi, Bruno.
Shmuel se gândi și își privi degetele, mișcându-le în aer, de parcă încerca să socotească.
– Am nouă ani, răspunse el. Ziua în care m-am născut a fost 15 aprilie 1934.
Ochii lui Bruno se făcură mari și gura lui schiță un „O”.
– Nu-mi vine să cred! Și ziua în care m-am născut eu e tot 15 aprilie 1934. Ne-am născut amândoi în aceeași zi.
Shmuel căzu pe gânduri.
– Suntem ca niște frați gemeni, comentă Bruno.
– Cam așa ceva, fu de acord Shmuel.
Deodată, Bruno se simți foarte fericit.”

Dar realizau din plin cât erau de diferiți.

„Întinse mâna și acesta nu se putu opri să nu observe că semăna cu mâna scheletului pe care Herr Liszt îl aduse, într-o zi, când au studiat anatomia umană.
– Înainte n-am observat, zise el cu o voce plină de neîncredere, aproape adresându-se lui însuși.
– Ce n-ai observat? Întrebă Shmuel.
Drept răspuns, Bruno întinse și el mâna, astfel că vârfurile degetelor lor mijlocii aproape se atinseră.
– Mâinile noastre, zise el. Sunt așa de diferite. Uită-te! Cei doi băieți se uitară în același timp. Diferența era ușor de remarcat. Deși Bruno era mic pentru vârsta lui și în mod categoric nu era gras, mâna lui părea sănătoasă și plină de viață. Venele nu erau vizibile pe sub piele, iar degetele nu erau mai mici decât niște rămurele. Totuși, mâna lui Shmuel spunea altă poveste. Cum de au ajuns așa? Întrebă Bruno.”

Ușor-ușor, Bruno și Shmuel se apropiaseră așa cum adulților din jurul lor le-ar fi fost imposibil să poată cuprinde cu mintea.

„Am venit acasă de la școală și mama ne făcea banderole dintr-o pânză specială, cu o stea pe ea. Ca asta! Cu degetul desenă în praful de lângă el. ✡︎ Și ne-a spus că, de fiecare dată când plecăm de acasă, trebuie să ne punem una dintre aceste banderole.
– Și tatăl meu poartă una, afirmă Bruno. E de un roșu-aprins și cu un desen negru cu alb pe ea. Tot cu degetul schiță și el un desen în praful de lângă gard. 卐
– Da, dar sunt deosebite, nu-i așa? comentă Shmuel.
– Nimeni nu mi-a dat niciodată și mie o brasardă, zise Bruno.
– Iar eu n-am cerut niciodată să port una, afirmă Shmuel.
– Tot aia e, zise Bruno. Cred că mi-ar plăcea una. Nu știu pe care aș prefera-o, totuși, a ta sau a tatălui meu.”

Gardul dintre ei, uriașa și veșnica problemă

Și, totuși, Bruno și Shmuel reușeau să-și dea seama că adulții din jurul lor n-ar fi avut aceeași părere.

„- Poate că, într-o seară, ai putea să vii să iei cina cu noi, zise Bruno, deși nu știa sigur dacă era o idee prea bună.
– Poate, răspunse Shmuel, nepărând deloc convins.
– Sau aș putea să vin eu la tine, sugeră Bruno. Poate că aș putea să vin, să mă întâlnesc cu prietenii tăi, adăugă plin de speranță.
Ar fi dorit să-i sugereze Shmuel asta, dar nu dădea semne că s-ar fi gândit la așa ceva.
– Dar te afli de partea cealaltă a gardului, comentă Shmuel.”

Și, față de „oamenii mari” din jurul lor, ei aveau și puterea să recunoască atunci când au greșit, dar și să ierte.

„În toate după-amiezile care urmară, Bruno reveni la locul de lângă gard unde se întâlneau, dar nu-l mai găsi pe Shmuel acolo. După vreo săptămână, fu convins că ceea ce făcuse fusese atât de teribil, încât nu va fi iertat niciodată, dar în cea de-a saptea zi fu fericit să-l vadă pe Shmuel că-l aștepta, stând pe pământ cu picioarele încrucișate, ca de obicei și privind țărâna din fața lui.
– Shmuel, strigă alergând spre el, așezându-se pe jos și aproape plângând de ușurare și de regret. Îmi pare atât de rău, Shmuel! Nu știu de ce am făcut asta. Spune-mi că mă ierți.
– E în regulă, rosti Shmuel privindu-l.
Pe față avea o mulțime de vânătăi și Bruno se strâmbă, uitând pentru moment să se mai scuze.
– Îmi pare foarte rău, Shmuel, rosti cu voce clară. Nu-mi vine să cred că nu am zis adevărul. N-am trădat niciodată vreun prieten în felul acesta. Shmuel, mi-e rușine de mine însumi.
Când spuse asta, Shmuel zâmbi dând din cap, iar Bruno știu că fusese iertat. Apoi, Shmuel făcu ceva ce nu făcuse niciodată înainte. Ridică partea de jos a gardului, așa cum făcea când Bruno îi aducea de mâncare, dar de această dată prin spațiul creat întinse mâna și o ținu așa, așteptând până ce Bruno făcu același lucru și cei doi băieți își strânseseră mâinile și-și zâmbiră unul altuia.
Fu pentru prima oară când se atinseseră.”

N-aș putea spune despre autorul John Boyne că are o scriitură ieșită din comun sau că m-a cucerit cu vreo înclinație ieșită din comun. Despre final, ce să mai spun?, mi-a sfâșiat sufletul.
Dar, ca orice lucru pe care l-am citit despre tema cu pricina, dură, greu de digerat, dar care face parte din categoria pe care eu o consider necesară de știut, oricât disconfort ar putea produce, m-a atins. Și, exact cum spune John Boyne, cred că „Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple, vreodată. Nici acum și niciodată!”.

Lasă un răspuns