Când m-am apucat de „Cea mai frumoasă carte din lume”, pe parcursul primelor pagini, m-am simțit cumva înșelată. Rând pe rând, s-au perindat sub ochii mei opt povești, total diferite, fără legătură una cu alta. Dacă unele dintre ele mi-au „smuls” maximum un surâs, altele m-au emoționat până în străfundurile interioare (seriously, am simțit fiori din cap și până-n picioare). Și am mai avut și una care m-a indignat, de am boscorodit singură prin casă și mai că aș fi căutat protagoniștii, să le zic vreo două de sănătate, dacă nu mi-aș fi reamintit la timp că sunt personaje fictive.
Abia în ultimele clipe ale cărții am înțeles, de fapt, de ce poartă numele pe care îl are. Și, sincer, atunci i-am dat toată dreptatea din lume. Urmează un relatare altfel decât o recenzie clasică. Dacă, de obicei, păstrez o doză considerabilă de mister, astfel încât fiecare să descopere o carte prin proprii ochi, de data aceasta voi face un fel de rezumat, pentru că fiecare parte din carte merită asta din plin. Și mi-ar plăcea ca oamenii care nu o vor citi cartea să-i afle, totuși, poveștile. Căci, chiar și așa, dincolo ce am povestit, cartea mai păstrează nuanțele ei delicioase, pentru care merită parcursă. Aș recomanda-o absolut oricui, indiferent de vârstă, începând cu perioada adolescenței. 🙂
„Wanda Winnipeg”
1. Wanda e o tipă orientată spre traiul înstărit, elitist, orice ar presupune asta. Așa încât nu se lasă până nu-l atinge, iar calea pe care o alege pentru scopul ei sunt bărbații. Urcă treptele sociale cu fiecare căsătorie, până când ajunge să nu măi aibă nevoie de „artificiul” găsit și poate să se plimbe unde-i poftește inima în toată lumea.
Înapoi în timp, Wanda, e o adolescentă precoce, extrem de curioasă care-i treaba cu relațiile, așa încât nu trece mult, până îl reperează pe Césario. În ciuda faptului că ea e minoră, iar el o ține mereu la distanță pentru motivul serios de altfel, Wanda deține o abilitate cumva atipică unui copil mai mare și „topește” aceste „mici” obstacole, până obține ce-și dorește. De câteva ori.
Cum Césario e pictor, însă unul care trăiește de pe o zi pe alta, nefiind văzut tocmai ca un om înzestrat, Wanda îi ghicește această slăbiciune și începe să-l motiveze, să-i stimuleze încrederea în el, să-l facă să creadă că e o „perlă” a domeniului său. Apoi, „când avu senzația că dobândise o știință enciclopedică asupra relațiilor dintre un bărbat și o femeie în pat, ea se făcu nevăzută” și, odată cu ea, plecă și speranța lui Césario că ar putea realiza ceva în artă, pentru el urmând o viață plină de sărăcie.
Până într-o zi, când având un cu totul alt statut, cel de care povesteam la început, Wanda se întoarce în meleagurile copilăriei ei.
„- Vreți să-mi vedeți tablourile, doamnelor și domnilor? Atelierul meu e la capătul plajei. Vă conduc acolo oricând doriți. Evident, nimeni nu răspunde vocii umile. Vine de la un bătrân, care s-a apropiat de la o distanță respectuoasă. (…) Nimeni nu observă că Wanda s-a făcut palidă. L-a recunoscut.”
Întorcându-ne în prezent, Wanda decide să vină în ajutorul celui căruia, la începuturile ei, îi oferise ce voia.
– Ei bine, putem veni acum?
Bătrânul Césario rămâne câteva secunde neclintit. Deprins să fie bruftuluit, se miră că cineva i se adresează politicos. Wanda constată ravagiile pe care timpul le-a lăsat asupra celui care a fost cel mai frumos bărbat de pe plajă. Doar irisul ochilor și-a păstrat nuanța rară, cu singura diferență că acum strălucește mai puțin. Wanda Winnipeg devine entuziastă, vorbăreață, lirică, așa cum nu a mai fost văzută. Cel mai zăpăcit e Césario. Mut, rătăcit, se întreabă dacă scena pe care o trăiește e aievea; așteaptă râsul crud sau reflecția sarcastică menite să-i confirme că-și bat joc de el. (…)
– Cât face tabloul acesta?
– Nu știu… o sută? Rostind cifra, Césario regretă imediat: cere prea mult, speranțele lui se vor prăbuși.
– O sută de mii de dolari? continuă Wanda. Mi se pare rezonabil. Îl iau. Iar pe ăsta mi-l lași la același preț? Ar sta așa de bine pe peretele meu alb de la Marbella… O, te rog… Acest talent e un destin! O sarcină! O misiune! Justifică toate mizeriile unei vieți.
Datorită ei, e acum spălat de mizerii, de îndoieli, poate crede în sfârșit că tot curajul lui nu a fost zadarnic, că nu s-a încăpățânat în van.”
„E o frumoasă zi de ploaie”
2. La cei 30 de ani ai săi, Hélène e o femeie cinică, lipsită de iluzii, care a pierdut undeva pe drum entuziasmul de altădată, în ceea ce privește bărbații și nu numai. „Suferea pentru că dorea să concilieze două realități care se exclud.” Din fericire, pe chipul ei nu s-au impregnat aceste trăiri, așa încât, într-o zi, îl cunoaște pe Antoine, un tip entuziasmat și uimit de tot ceea ce trăiește, care o venerează pe Hélène, din prima clipă.
„- Ce vreme nesuferită!
– Te înșeli, draga mea.
– Cum? Vino să scoți nasul afară. Ai să vezi în ce hal toarnă!
– Tocmai.
El ieși pe terasă, se apropie de grădină până unde răzbeau picăturile și, umflându-și nările, ciulindu-și urechile, cu capul dat pe spate ca să simtă mai bine suflul umed peste față, murmură cu ochii pe jumătate închiși, inspirând parcă cerul de culoarea mercurului.
– E o frumoasă zi cu ploaie.
Părea sincer. În ziua aceea, ea dobândi două certitudini definitive: el o enerva la culme și, dacă va putea, nu-l va părăsi niciodată.”
Hélène și Antoine sunt al naibii de diferiți. Ea poate observa cel mai mic detaliu negativ la un om, la o situație, la un gest. El privește totul cu uimire, convins de ce e mai bun în oameni. Și, o vreme, își duc, așa, viața împreună, completându-se. Doar că, pe lângă prima clipă, are să existe și ultima. Într-o zi, Antoine se prăbușește pe o alee. Din acel moment, viața lui Hélène devine goală, inertă, fără substanță. Trăiește la trecerea timpului. La un moment dat, își dă seama că Antoine își dorea foarte mult să călătorească și decide să facă asta în amintirea lui. Desigur, nu în stilul lui, însuflețit, ci în al ei, apatic. Cumva, așteaptă pur și simplu să nu mai fie.
„Pentru ea, a călători consta în a merge dintr-un hotel de lux într-altul de jur împrejurul globului. Petrecu sejururi în apartamente luxoase din India, Rusia, America și Orientul Mijlociu. De fiecare dată, dormea și tricota în fața unui ecran luminat, unde se derulau emisiuni în altă limbă. De fiecare dată, se înscria fără chef la câteva excursii, pentru că Antoine i-ar fi reproșat că nu o face. (…) În cele șapte valize din marochin albastru-deschis ducea cu ea incapacitatea de a trăi. (…) Nu avea mai multă viață interioară, în schimb câștigase o viață exterioară.”
Însă ieșirea lui Hélène din zona de confort n-o lasă fără recompensă și, într-o zi, contemplând oceanul, zărește un bărbat. Îl observă și îl cercetează, el simte, are loc un schimb de priviri, apoi liniște.
„Deodată, se lăsă un soi de tăcere; aerul încetă să mai zumzăie de insecte; apoi, după patru secunde, picături grele începură să cadă. Răsunară bubuielile tunetului, confirmând solemn începutul furtunii. (…)
– Of, ce vreme nesuferită! exclamă bărbatul de alături.
Ea se miră singură când se pomeni rostind:
– Nu, vă înșelați. Nu trebuie să spuneți «Ce vreme nesuferită», ci «E o frumoasă zi cu ploaie».
Bărbatul se întoarse spre Hélène și o cercetă cu privirea. Părea sinceră. În clipa aceea, el dobândi două certitudini definitive: o dorea profund pe acea femeie și, dacă va putea, n-o va părăsi niciodată.”
„Intrusa”
3. M-a mișcat mult povestea lui Odile, pe care am intuit-o destul de repede, spre surprinderea mea (de obicei, sunt persoana aia, care se uită la filme și se prinde ultima de ce urmează se întâmple, în timp ce toți ceilalți exclamă „Vai, dar cum de nu ți-ai dat seama? Eu am știut din prima secundă!”).
„Veniți repede la mine acasă. O femeie a intrat în apartamentul meu. Se ascunde în dulapul de pe coridor și refuză să iasă. Repede. Vă implor, poate că e o nebună, sau o criminală. Grăbiți-vă, mi-e foarte frică.”
Polițiștii sosesc, cercetează totul din scoarță în scoarță, însă nu găsesc intrusa.
„- Pe unde să fi plecat?
– Pe intrarea de serviciu?
– E mereu încuiată cu cheia.”
Odile e sfătuită să își schimbe încuietorile și, apoi, să stea liniștită. Doar că povestea se repetă, iar o vede pe femeia care se strecoară în casa ei, așa că sună numaidecât la Poliție.
„- Bătrâna este într-adevăr cea de ieri?
– Îmbrăcată diferit.
– Dacă ar trebui să o descrieți, la cine v-ar face să vă gândiți?
Odile judecă în felul următor: dacă le mărturisesc că îmi amintește vag de mama, mă vor considera nebună de legat.”
Polițiștii vin din nou, verifică fiecare centimetru din casă, însă intrusa a dispărut ca prin mirare. O vreme e liniște, apoi apare din nou. Odile simte că cedează nervos și că are o singură soluție. Să o confrunte.
„- Ai dreptate. Singură… Din cauza bolii Alzheimer, nu se mai recunoștea pe sine… Și pentru că, din pricina memoriei care se ștergea, ea de fapt întinerea, o lua drept intrusă pe bătrâna pe care o vedea în oglinzi. Au găsit-o întinsă pe jos, cu crosa de golf în fața oglinzii sparte, pentru că vrusese s-o amenințe pe intrusă, apoi să se apere, când a crezut că cealaltă are s-o lovească.”
„Falsul”
4. Aimée este o amantă, care se trezește părăsită, după mai bine de două decenii. George îi face pe plac soției, care și-a dorit mereu ca, la un moment dat, să se retragă în Franța, la Cannes, așa că îi dă numaidecât vestea lui Aimée. Șocată, uitându-se în urmă și gândind că și-a risipit cei mai frumoși ani din viață alături de un om care, nu doar că nu a făcut ce se aștepta – să îi ofere exclusivitate, ci ajunge să o părăsească, Aimée intră într-un cerc vicios. După despărțire, începe să gândească că totul a fost o minciună, că Georges nu a iubit-o niciodată. Cu fiecare zi ce trece, dă o altă lumină gesturilor lui pe care, odinioară, le credea venite din iubire.
„- Tabloul meu de Picasso! Încă o dovadă că mă credea idioată”, gândește ea, rememorând momentul în care l-a primit. Atunci, Georges i-a sugerat să spună oricui îi trece pragul că e un fals, ca să nu fie în pericolul unei spargeri.
Dezamăgirea care pune stăpânire pe ea se extinde în întreaga-i viață, își pierde serviciul, nu reușește să-și găsească altul și facturile îi bat la ușă. Atunci speră, totuși, că tabloul e adevărat și încearcă să meargă la persoana de contact, sursa tabloului, unde Georges îi spusese, odinioară, că se poate duce, dacă are probleme financiare.
Consultantul de artă recomandat e dispărut, iar cel rămas în urma lui are numai cuvinte de ocară, nimic care te-ar face să crezi că era un om cinstit. Așadar, Aimée renunță la ultima fărâmă de încredere în oameni și își trăiește restul vieții urâțindu-se la suflet. Ca unică sursă de venit găsește studente pe care le ia în gazdă.
Una dintre ele, Kumiko, o japoneză micuță, se atașază foarte mult de Aimée, fără să-și dea seama ce fel de om este, de fapt. Așa că, atunci când Aimée descoperă un cancer generalizat, Kumiko empatizează foarte mult cu suferința femeii și îi rămâne aproape, vizitând-o în fiecare zi la spital. Aimée, devenită între timp un om hâd, vede în Kumiko o fată prostuță, de care decide să își bată joc.
„- Ca să te răsplătesc și să-ți îngădui să crezi în bunătatea umană, vreau să-ți fac un cadou.
– Nu, nu vreau.
– Ba da, am să-ți las singurul lucru de valoare pe care-l posed. Îți las moștenire tabloul meu de Picasso. Știi, tabloul meu de Picasso autentic, îl fac să treacă drept fals ca să nu atrag invidia sau hoții. Totuși, crede-mă, Kumiko – e un Picasso autentic.”
Patru decenii mai târziu, Kumiko Kruk, între timp posesoarea celei mai mari averi din Japonia și reperul industriei cosmetice din Japonia, declară într-un discurs în calitate de ambasador UNICEF:
„- Investesc o parte din beneficii în lupta împotriva foametei și în distribuirea de îngrijiri medicale celor mai săraci, în amintirea unei bune prietene franțuzoaice din tinerețea mea, Aimée Favart, care mi-a oferit, pe patul de moarte, un tablou Picasso, a cărui vânzare mi-a permis să-mi întemeiez compania.”
„Totul pentru a fi fericită”
5. Isabelle e o femeie care se consideră fericită, care duce o viață tihnită cu soțul ei, Samuel. Într-o zi, văzând-o pe prietena ei, Stacy, cu un look nou, pică în admirație și-și dorește numaidecât să obțină numărul de la salonul care face asemenea minuni. Ajunsă acolo, se pregătește de marea transformare, când deodată e întrebată dacă n-ar vrea să se ocupe cineva și de manichiura ei. Răspunde pozitiv, e chemată cea responsabilă pe partea aceasta, Nathalie, care înlemnește când o vede pe Isabelle, dărâmă lucruri în jur și pleacă numaidecât, spunând că nu e disponibilă.
Absorbită de prezența femeii învăluite în mister, Isabelle are un moment de „nebunie” și decide s-o urmărească. Reușește cu brio să se țină ascunsă, până când Nathalie ajunge acasă. Din acest moment misiune încheiată, Isabelle dă să facă imediat cale întoarsă, doar că zărește pe cineva.
„Era el. Tocmai îl văzusem pe Samuel. Samuel, soțul meu, dar cu 20 de ani mai puțin. Tânărul cobora agale panta. Am avut nevoie de câteva minute bune, înainte de a mă putea mișca. Creierul meu înțelesese imediat, deși o parte din mine refuza să priceapă.”
Pentru că informațiile sunt prea mult pentru Isabelle, pleacă acasă și, o vreme, pică în colaps, ascunzându-i soțului ei ce aflase. Apoi, revine și, sub pretextul că realizează un reportaj despre tânăra generație, intră în vorbă cu Samuel Jr., cu care povestește pe îndelete, aducând subtil vorba despre tatăl său.
„- Tata e un tip extraordinar. Nu locuiește împreună cu noi, deși e foarte îndrăgostit de mama de șaisprezece ani.
– De ce?
– Pentru că e căsătorit.
– Mai are și alți copii?
– Nu.
– Atunci de ce nu-și lasă soția?
– Pentru că e nebună.
– Cum ai spus?
– E complet deranjată. S-ar sinucide imediat. Ba chiar mai rău. E în stare de orice. Cred că îi e frică și totodată milă de ea. Ca să compenseze, e tare bun cu noi și a reușit să ne convingă pe mama, pe surorile mele și pe mine, că nu putem trăi altfel.
– A? Mai ai și niște surori?
– Da. Două surori mai mici. De 10 și 12 ani.”
Isabelle nu știe cum să facă față celor aflate și ajunge la psihiatru, la care mai fusese, odinioară. Acolo află că el știa încă de la nașterea băiatului de relația lui Samuel, iar psihiatrul o convinge cumva de iubirea nestrămutată a lui Samuel, astfel încât, deși sosită furioasă, pleacă duioasă, având o perspectivă cu totul nouă asupra întregii vieți și convingerea că Samuel o iubește ca nimeni altcineva. Și, în loc să vrea să-l confrunte pe Samuel, îl așteaptă acasă ca să-i spună cât de mult îl apreciază (notă personală: în timp ce am scris asta, mi s-a părut ireal ce cuvinte aștern).
Doar că Samuel nu mai apare. Nici la ora 19, nici la 20, nici la 21, nici la 22. Isabelle se duce din nou la casa lui Nathalie, pe care o găsește înconjurată de un puhoi de lume.
„- Unde e Samuel? Am întrebat.
– A murit. Adineauri. La ora 18. Un infarct, în timp ce juca tenis.”
„Prințesa desculță”
6. Fabio, un actor nu tocmai talentat, revine după mulți ani într-un loc unde, cândva, a cunoscut o femeie care l-a năucit pe viață, deși trecuseră 15 ani. Odată, după un spectacol, o prezență cu totul ieșită din comun, Donatella, îl aștepta. Și, felicitându-l, îl invită să ia cina împreună la un cel mai luxos hotel din ținutul respectiv.
„Deși erau singurii clienți ai restaurantului gastronomic, fură instalați într-un separeu, pentru a se bucura de intimitate. Cel care era maître d’hôtel i se adresa tinerei femei cu o curtoazie excesivă, numind-o «Prințesă». La fel și somelierul. Și bucătarul, de altfel. Fabio trase concluzia că tânara femeie trebuie să fi fost o alteță regală, care locuia acolo și că, din considerație pentru rangul ei, îi treceau cu vederea excentritățile și i se tolera să vină la cină desculță.”
Povestea continuă în cel mai luxos apartament al hotelului, unde noaptea trece intens, iar în zori Fabio pleacă până la urmă, deși cu greu, să se alăture trupei de actori.
Înapoi în prezent, într-un moment de spontaneitate, Fabio decide să revină la hotel și să afle unde ar putea să o găsească pe Donatella. Îl reperează pe cel mai vârstnic om de acolo, punându-și în el speranțele să fi fost pe atunci și să îl poată ajuta.
„- I se spunea Donatella, deși mă îndoiesc că… personalul i se adresa cu titlul de „Prințesă”.
Omul începu să-și răscolească amintirile.
– Nu, îmi pare rău, nu-mi amintesc.
– Ba da, trebuie să vă amintiți. În afară de faptul că era foarte tânără și foarte frumoasă, era destul de excentrică. De pildă, mergea desculță.
– Gata, acum știu! Era vorba de Rosa! Rosa Lombardi!
Omul oftă, rezemându-se familiar de birou.
– Desigur că-mi amintesc. Rosa… Lucra aici, era chelneriță. Era fiica celui care spăla vasele la bucătărie, Pepino Lombardi. Era atât de tânără, biata de ea, când a făcut leucemie. O iubeam cu toții foarte mult. Ne înduioșa atât de tare, încât ne-am străduit să-i îndeplinim toate dorințele, până ce a plecat să moară la spital. Sărmana, avea, cât putea să aibă? 18 ani… De când era mică, umbla prin sat fără pantofi. În glumă, îi ziceam prințesa desculță.”
„Odette Toulemonde”
7. N-am rezonat foarte mult cu Odette, care are niște păreri din altă galaxie față de ale mele. Și, sigur, dacă nu i-aș fi întâlnit părerile reflectate în oameni reali, cu care m-am intersectat în viață, aș fi privit-o poate amuzată și cu o ușoară compasiune. În schimb, i-am parcurs povestea cu tristețe, tristețe că unii dintre noi, oamenii, ne păcălim cu astfel de „recompense” și vedem „premii” unde nu sunt, chiar nu sunt.
„- A, dacă dumneavoastră credeți că un bărbat nu trebuie să flirteze și nici să adulmece prin alte locuri, atunci nu trebuie să vă luați un bărbat, doamnă, ci un câine! Eu, despre Antoine al meu, pe care-l iubeam foarte mult, bănuiam că a călcat pe-alături cu altele, diferite, poate mai frumoase. Și totuși în brațele mele a murit. Uitându-se la mine. Iar asta va fi pe veci un cadou pentru mine.”
Dincolo de părerile ei din anul 1.600, cum le mai numesc eu, personajul lui Odette are și o candoare, care face să fie greu să nu o simpatizezi măcar uneori.
„Odette se născuse cu un dar: bucuria. În străfundul ființei ei sălășluia probabil o orechstră de jazz, care cânta ritmuri antrenante și melodii trepidante. Nici o greutate nu o descumpănea. În fața unei probleme, căuta soluția. Fiind modestă, nu avea așteptări înalte, așa că nu se simțea deloc frustrată.”
Așa încât, atunci când îl cunoaște pe scriitorul ei preferat, Balthazar Balsan, e o chestiune de timp până când din doi oameni separați să devină unul. Nici măcar soția lui Balthazar, Isabella, amanta lui, Florence sau copiii fiecăruia dintre cei doi, Balthazar și Odette, nu-i împiedică să ajungă împreună. Povestea lui Odette e o poveste simplă, amuzantă, care frizează pe alocuri realitatea.
„Cea mai frumoasă carte din lume”
8. Olga e cea mai nouă prezență dintr-o închisoare a femeilor care îndrăznesc să-și afirme idealurile politice. Tatiana, o prizonieră care e cumva tratată ca un lider, vede în Olga o speranță, așa că încearcă să se apropie de ea. Fără prea mari rezultate, însă. Mai întâi prietenește, apoi prin ignorare, femeile testează orice le trece prin cap. Aproape capitulând, într-o zi, Tatiana îi spune Olgăi.
„- Știi că ai drept la un pachet de țigări la fiecare două zile?
– Dă-ți seama că m-am prins și că le fumez.
– Din moment ce observi totul, ai remarcat, fără îndoială, și că niciuna dintre noi nu fumează. Nu te-ai întrebat la ce folosim țigările?
– Bun, ce faceți cu țigările?
– Ai lăsat în urma ta oameni pe care îi iubești?
În loc de răspuns, un rictus dureros schimonosi fața Olgăi.
– Și noi, continuă Tatiana. Ne e dor de bărbații noștri, de copii. Uite la ce ne folosesc țigările: le golim de tutun și păstrăm foițele. Apoi, lipind foițele unele de celelalte, obținem o foaie de hârtie.”
Cu multe foițe adunate și un singur creion, deținutele fac punte comună și decid să scrie, rând pe rând, câte trei foițe, fără ștersături!, în răstimp creionul fiind ascuns în părul Olgăi. Doar că apare nesiguranța – ce e suficient de bun, de important, cât să ajungă pe foițele acelea, la copiii lor? Să fie povestea de dragoste care a dus la venirea pe lume? Să fie ce le-ar plăcea să facă împreună? Nimic nu pare să fie suficient de bun pentru a fi ales pentru cele doar trei foițe…
Așa că nimeni nu vrea să ia inițiativa, fiecare se codește. Mai puțin Lily, care scrie totul dintr-o suflare și, la rugămintea Tatianei, bulversată de atâta siguranță, îi arată.
– Lily, ești genială!
Și Tatiana o luă pe Lily în brațe, sărutând-o de mai multe ori pe obrajii dolofani.
A doua zi, Tatiana îi ceru lui Lily permisiunea să-i urmeze exemplul și să le vorbească de acel lucru și celorlalte deținute.
De ce cred că „Cea mai frumoasă carte din lume” e, într-adevăr, cea mai frumoasă carte din lume
„Moscova, decembrie 2005. S-au scurs 50 de ani de la acele evenimente. Omul care scrie aceste rânduri vizitează Rusia. O femeie de vreo 60 de ani mă ia de braț cu un fel de familiaritate afectuoasă. Zâmbetul ei revarsă bunătate.
– Vreți să vă arăt cea mai frumoasă carte din lume?
– Și eu care încă mai trăgeam nădejde că am s-o scriu.
Îmi spune povestea mamei ei, Lily, care și-a petrecut câțiva ani în gulag, apoi povestea femeilor alături de care trecuse prin acele încercări.
– Caietul e în posesia mea. Pentru că mama a fost rima care a părăsit pavilionul 13, a izbutit să o scoată cusută în fuste. Mama mea a murit, celelalte la fel. Cu toate astea, fiicele colegelor de captivitate vin s-o consulte, din când în când: luăm ceaiul împreună, vorbim despre mamele noastre, apoi o recitim. Mie mi-a revenit misiunea de a o păstra. E cea mai frumoasă carte din lume. Cartea mamelor noastre.
În mijlocul mesei, între ceai și fursecuri, mă așteaptă cartea, un caiet cu foi fragile, pe care deceniile le-au făcut și mai friabile. Gazdele mele mă instalează într-un fotoliu cu brațe tocite, iar eu încep să citesc cea mai frumoasă carte din lume, scrisă de niște luptătoare pentru libertate, niște răzvrătite pe care Stalin le socotea primejdioase, rezistentele din pavilionul 13, care redactaseră fiecare câte trei foițe pentru fetele lor, temându-se că nu le vor mai revedea niciodată.
Pe fiecare pagină e scrisă o rețetă de bucătărie.”
