Un obicei cu una dintre prietenele mele din facultate spune ca, de Crăciun în mod special (uneori, și cu alte ocazii) să ne dăruim câte o carte. Startul tradiției nu mi-a aparținut, dar de-a lungul anilor a devenit reciproc.
Așadar, „Conversații cu prietenii”, a lui Sally Rooney, este cartea de la Crăciunul meu, de anul trecut. Și s-a dovedit a fi numai bună pentru câteva zile de vară, în care vrei, poate, să te relaxezi și să te lași purtat(ă) în lumea a două prieten, Bobbi și Frances. Și a problemelor lor, cumva frivole, dar cu o frivolitate de care, sincer, chiar aveam nevoie.
Cartea care seamănă, pe alocuri, cu „Prietena mea genială”, de Elena Ferrante
Bobbi e o tipă frumoasă, inteligentă, ieșită din comun prin ce are în minte și prin ce arată în exterior. Tabloul perfect e completat și de o situație materială grozavă în familie. Frances nu bifează în aceeași măsură toate capitolele, cel puțin nu după cum simte și cum se raportează la Bobbi, pe care o vede cu fascinație și un soi de idolatrie. Cumva, relația lor mi-a adus aminte de „Prietena mea genială”, a Elenei Ferrante și a chimiei dintre Lila și Lenù.
Pe scurt, Bobbi e promotorul acțiunilor în general, iar Frances e cea care o urmează credincioasă în tot ce întreprinde. Așa se întâmplă și cu un nou cerc de oameni, în care Bobbi se integrează și o ia pe Frances după ea. Mediu în care se regăsește și Nick, cel care are să-i întoarcă lumea cu susul în jos lui Frances. Doar că Nick e căsătorit. Un impediment mult prea mic, însă, are să se dovedească.
„Era prima persoană, după Bobbi, cu care descopeream bucuria conversației, în același stil irațional și senzorial, în care mă bucuram de o cafea sau de o muzică ascultată tare. Mă făcea să râd.”
Așa că interacțiunea cu Nick o poartă pe Frances în străfundurile interioare, „o perpelește” pe toate părțile și ba o urcă, ba o coboară. Parcă mai mult o coboară…
„Am încercat să-i zâmbesc și eu, am scuturat din nou din cap. Nu, i-am zis. Am îngăduit amândoi să prindă viață între noi o mică pauză.”
„Conversații cu prietenii” te poartă în lupta lui Frances pentru echilibru interior, în toate domeniile, de la cel profesional, până la cel de cuplu sau cel familial – pe alocuri, pare chiar că Frances „a tras bățul scurt” la toate. 🙂
„În loc să mă gândesc la chestii mărețe, am încercat să mă concentrez la lucruri mici, cele mai mărunte lucruri care-mi veneau în cap. Cineva a făcut strana asta în care stau, mi-am spus. Cineva a sablat lemnul și l-a lăcuit. Cineva a transportat-o până la biserică. Cineva a pus mozaicul din pardoseală, cineva a montat ferestrele. Fiecare cărămidă a fost pusă de mâna omului, fiecare balama a fost prinsă de o ușă, fiecare drum a fost pavat, fiecare bec a fost înșurubat în felinarele de pe străzi. Și chiar chestiile construite de mașini sunt construite tot de oameni; de cei care au făcut mașinile, înainte de toate. Și oamenii înșiși erau făcuți de alți oameni, care se străduiseră să crească copii fericiți în sânul unor familii fericite. Eu, cu toate hainele mele, cu toată limba pe care o vorbesc. Cine m-a adus pe mine în biserică, cu toate gândurile astea? Alți oameni, dintre care pe unii îi cunosc foarte bine, pe alții nu i-am întâlnit niciodată. Eu sunt eu sau sunt ei? Cine e Frances, sunt eu? Nu, nu sunt eu. Frances e ceilalți.”
Când să citești „Conversații cu prietenii”
Când simți nevoia să te relaxezi, poate „să-ți golești creierul”, eventual să-ți amintești care e(ra) categoria de probleme de la vârsta de 15-20 de ani și, mai ales, dacă la rândul tău ai avut sau ai o perioadă în care nu te regăsești, căci „Conversații cu prietenii” vine ca un „pansament” și ca o validare că, serios, nu ești singur(ă) pe lume!
We are in this together. 🙂
