Curajul de a fi vulnerabil – o misiune de-o viață și încă puțin

Să nu plângi. Să nu comentezi. Să strângi din dinți. Să mergi mai departe. Să nu te arăți slab. Sunt lucruri cu care am impresia că am crescut mare parte din noi și care, cel mai probabil, „au săpat” adânc în cine suntem, astăzi, ca oameni. Unii dintre noi „ne luptăm” activ cu ele (facem terapie, citim pe tema asta, discutăm profund cu cei în care avem încredere), alții „ne duelăm” pasiv (suportăm consecințele acestor deprinderi, dar poate nu suntem genul sau încă n-am atins disponibilitatea „să le luăm de coarne”). În oricare dintre situații, cartea „Curajul de a fi vulnerabil”, de Brené Brown, mi se pare una care merită citită din scoarță în scoarță, cu creionul alături și un caiet de notițe.

Rușinea, acest bau-bau din copilărie, devenit și mai puternic în viața de adult

Rușinea este una dintre cele mai pregnante senzații din copilărie. În cazul meu, negreșit era urmată de tendința de a simula că este totul în regulă, o abordare pe care o pot înțelege cu mintea de acum, însă nu fără să mă întristez un pic, la gândul cât de mult rău mi-a făcut.

Așadar, să vorbim despre vulnerabilitate, acest bau-bau al vieții de adult. Care e luat direct la disecat de Brené Brown, o cercetătoare americană a probabil celei mai profunde emoții – rușinea. Care spune un lucru foarte interesant: „Acestea sunt provocările cu care ne confruntăm prin simplul fapt că suntem vii, că avem relații cu ceilalți oameni, că avem legături emoționale profunde. Chiar dacă alegem să nu ne implicăm în relații, să ne înstrăinăm de ceilalți, ca o formă de auto-protecție, asta nu schimbă faptul că suntem vii și că se va întâmpla să fim vulnerabili”.

Cu alte cuvinte, vulnerabili suntem mereu, indiferent dacă alegem să ne asumăm sau încercăm să fugim de asta. Și, în lumina unei astfel de perspective, oare nu ieșim mai câștigați dacă alegem să ne asumăm, așadar spunem „da” experiențelor diverse din viață? Căci, „dacă alegi să nu iei nicio decizie, tot ai făcut o alegere”, după cum intonează un vers din melodia Freewill (n.r. liber arbitru) al formației Rush (tot de la autoare am aflat).

Întâmplări nerezolvate, care ajung să definească și să modeleze omul (din nefericire)

Când eram mică, să fi avut vreo 10 ani, într-o zi de naștere a mamei, mi-am dorit mult să-i dăruiesc ceva special. Așa că am dat fuga la o florărie dichisită din cartier și am ales cel mai exotic lucru pe care l-am zărit cu ochii – era o cală albă, care nu semăna cu nimic din tot ce văzusem, până atunci. Am venit acasă cu sufletul plin și i-am dăruit-o imediat. Când a văzut-o, tata a spus că este o floare asociată cu moartea, iar eu m-am simțit dintr-o dată cel mai mic om de pe pământ. Nu-mi amintesc să fi răspuns ceva, însă în interiorul meu am clasat imediat întâmplarea drept un eșec personal. Așa că, după ce m-am dus în camera mea, am plâns cu sughițuri, înfierându-mă și rușinându-mă deopotrivă că nu sunt în stare să aleg un cadou frumos. De atunci și până astăzi, am văzut numeroase aranjamente florale cu cale, nici măcar unul asociat cu moartea (de altfel, un eveniment deseori firesc), însă nu a fost suficient „să mă iert” pentru acel episod. Și, deși au trecut aproape 20 de ani de la el, de câte ori văd o cală, îmi este din nou rușine. Însă acum știu un pic mai mult despre senzația asta și despre cum ajută mai mult să o înțelegi, să o lași să existe și să urmărești, aproape cu mirare, cum astfel își pierde din forță. Pe testate. 🙂

Așadar, ce i-aș spune Dianei de la 10 ani, care plângea în camera ei, gândind că nu e în stare nici măcar să aleagă o floare? Că e incredibil de frumos din partea ei cum și-a strâns bani pentru acel cadou și că a avut deschiderea să aleagă ceva nemaivăzut ei, adică a dat dovadă de două calități uriașe pentru un copil – chibzuință și curaj. Și nu-i nimic că a realizat asta abia la 30, din contră, e minunat că, totuși, s-a întâmplat.

Încrederea, bat-o vina. Când și în cine să ai?

Ceva mai târziu, când eram în facultate, i-am spus unei colege, pe care o cunoscusem chiar la înscriere și de care eram atașată, ceva personal. La câteva ore sau poate zile după, am plecat împreună de la facultate și în metrou ne-am întâlnit cu o colegă de-a mea de liceu. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat și m-a întrebat ce mai fac. I-am spus că sunt bine și că sunt toate OK în viața mea. De lângă mine, am auzit cum a intervenit colega mea de facultate, zâmbind: „Hai, spune-i ce mi-ai spus și mie, spune-i despre prietenul tău”. Am impresia că a și inserat câteva dintre informațiile pe care i le încredințasem și pe care eu încă le „digeram”, fiind proaspete în viața mea și, totodată, dureroase.

În acele secunde oarecare dintr-un metrou bucureștean s-a petrecut un moment crucial pentru încrederea mea în oameni, în general. Căci multă vreme după acel episod, mă gândeam de mai multe ori la discreția persoanei din fața mea, înainte să-i încredințez orice lucru care contează pentru mine și mă întrebam „Este genul de informație pe care cineva, ulterior, ar putea-o folosi-o astfel încât să fiu stânjenită și să regret încrederea într-o persoană?”. Doar că genul acesta de abordare și teama de a nu fi vulnerabilă mi-au adus, contrar intenției mele, și mai multă vulnerabilitate. Pe care am conștientizat-o abia citind cartea lui Brené Brown, observând că, de fapt, astfel de situații sunt mai mult decât comune în viețile oamenilor și că, prin niscaiva pricepere și un fin simț al observației, aborându-le ferm și curajos, ne fac viața mai autentică, de fapt.

Căci o viață cu niște conexiuni profunde, așadar cu asumarea vulnerabilității și a unor eventuale momente asemănătoare precum cel al meu din metrou, este cu mult mai bogată, decât una sub semnul scepticismului și al închiderii în sine. Cu alte cuvinte, cred că este un risc care merită asumat – așa cum eu am învățat, treptat, în timp, dar Brené Brown dă ocazia cui o descoperă să o ia puțin pe scurtătură și poate să nu aibă nevoie de ani, atât cât mi-a luat mie să realizez.

Scurtătura ca tu să înveți ceva mai repede ce mie mi-a luat între 10 și 20 de ani

„Oricât de mult îmi place ideea de a călători singur pe șoseaua singuratică a visurilor (…), avem nevoie de ajutorul celorlalți. Avem nevoie de oameni care să ne permită să experimentăm noi moduri de a fi, fără să ne judece. Avem nevoie de cineva, care să ne ajute să ne ridicăm, atunci când cădem învinși în arenă – iar dacă ne trăim viața cu îndrăzneală, acest lucru se va întâmpla, cu siguranță, cândva.”

Brené Brown, în „Curajul de a fi vulnerabil”

În definitiv, câți dintre noi nu se lasă „sculptați” ca adulți de lucruri petrecute în copilărie sau, din contră, pierd pe parcurs însușiri bune, pe care le aveau pe când candoarea primilor ani de viață le permitea? Din fericire, dacă ținem ochii larg deschiși și ne antrenăm curiozitatea, timpul și chiar cele mai banale întâmplări ne pot permite să ne ajustăm abordarea sau chiar să recuperăm anumite însușiri cândva avute.

„Îmi amintesc un moment care-mi umple inima de căldură – eu și Steve stăteam pe jos și ne uitam la Ellen cum dansa, zvârlindu-și mâinile în aer, plesninându-și genunchii cu palmele și făcând tumbe. M-am uitat la Steve și i-am spus: «Nu e ciudat că o iubesc mai mult, pentru că e așa vulnerabilă, prostuță și lipsită de inhibiții? Eu n-aș putea să fac asta. Poți să-ți imaginezi cum ar fi să fii iubit în felul ăsta?».
Steve m-a privit și mi-a zis: «Te iubesc exact în felul ăsta».

Brené Brown, în „Curajul de a fi vulnerabil”

5 motive pentru care să citești „Curajul de a fi vulnerabil”, de Brené Brown

În loc de concluzii, iată cinci motive pentru care cred că ți-ar prinde bine să citești „Curajul de a fi vulnerabil”:

• dacă ai agonisit, pe parcursul vieții, episoade de care îți este rușine, ori de câte ori îți amintești de ele;
• dacă simți că te poticnești în anumite situații sociale: cu prietenii, cu familia, cu oricine încerci să interacționezi și te oprește, totuși, ceva;
• dacă ai momente în care simți că al tău copil interior încă nu a crescut și ar cam avea nevoie de un pic de vindecare și un pic de iertare (un punct tare greu de citit, doar uneori de înțeles și, adesea, cel mai greu de admis);
• dacă ești sau plănuiești să fii părinte și aici aș vrea să insist puțin, pentru că citind capitolul dedicat acestei ipostaze, am realizat cum lucrurile nerezolvate din cazul părinților au șanse uriașe să se repete și în evoluția copiilor lor; așa că, presupunând că-ți dorești să oferi un start fresh și echilibrat copilului tău sau copiilor tăi, cartea asta e aur curat;
• dacă vrei, pur și simplu, să-ți dai șansa unei vieți mai bune și să înveți ceva despre tine și despre ceilalți.