Am citit „Fata din tren” în trei sau patru zile, în contextul în care, în ultimele săptămâni, abia am reușit să închei o carte. Greu să spun dacă am făcut-o atât de repede pentru că mi-a plăcut sau pentru că m-a făcut să mă simt ciudat și am vrut să închei senzația cât mai repede. Ce pot să spun este că, la fel cum am simțit și pe parcursul cărții, dar și având părerea finală, după ce am lecturat-o, merită tot arsenalul de senzații prin care te trece.
Rachel, care se află într-un punct de cotitură în viață, își începe fiecare dimineață și își încheie fiecare după-amiază la fel: în tren. Și, față de alți ani din viața ei, nu o face pentru că ar avea de mers la job, ci pentru că nu vrea să o dezamăgească pe Cathy (cam singurul om care i-a rămas aproape și cea care o găzduiește într-un apartament în Ashburry), admițând că a fost dată afara de la serviciu. Așa că, de dragul păstrării intacte a părerii despre ea, reconstituie acest traseu: zi de zi, merge spre Londra, doar ca să aibă de unde să se întoarcă. Drumul îi e, aproape fără excepție, acompaniat de gin camuflat în diverse recipiente și, mai ales, de imaginație. Pentru că Rachel o are din plin și, la fiecare drum, analizează viețile oamenilor din casele aliniate gării din Euston. Preferații ei sunt de departe, Jess și Jason, acel cuplu minunat, care la amiază stă pe terasă, savurând un pahar de vin și contemplând împrejurimile, printre gesturi de tandrețe.
„Nu știu nici cum îi cheamă, așa că a trebuit să îi botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potrivește cu Jason și cu femeia în sine. I se potrivește mănușă, așa frumoasă și lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiți, pot spune. Sunt așa cum eram și eu; sunt ca mine și ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce îmi doresc să fiu.”
Doar că în șirul de case de lângă gara Euston este ceea ce, cândva, era „acasă” pentru Rachel, pe vremea când locuia acolo cu Tom, fostul ei soț. Care, în timpul relației lor, a făcut trecerea către Anna, cu care între timp are și un copil – între timp toți trei trăind bine-mersi în casa aleasă, inițial, de Rachel, dichisită pe gustul ei, într-o vreme în care habar nu avea ce o așteaptă. Iar Jess și Jason nu sunt Jess și Jason, ci Meg și Scott. Și nu se iubesc, adică nu reciproc – una peste alta, diferența între ce portretizează Rachel și realitate este una considerabilă.
Doar că, paradoxal, tocmai înclinația ei spre „a broda” viețile oamenilor are să o scoată din parcursul „jos” pe care îl are – rămasă fără casă și fără job, „căzută” în alcool pe care-l bea până la uitare și până la „găuri negre de memorie” și de la trecerea timpului, care doar o adâncește în situația ei.
Pentru că atunci când Jess, în realitate Megan, dispare fără urmă și soțul ei, Jason, adică Scott, este principalul suspect, Rachel simte chemarea de a investiga și a face dreptate. Sigur, nu o ajută foarte mult reputația de alcoolică, pe care „și-o trădează” repede în discuțiile cu polițiștii, însă Rachel perseverează.
„Fata din tren” este o carte pe care, citind-o, n-am reușit să o ghicesc, până la finele ei. Te trece printr-o multitudine de stări, are darul de a te face să apreciezi ce ai (pentru că sunt toate șansele să ai mai mult decât Rachel) și, cu siguranță, „te ține în priză” și te intrigă.