You are currently viewing „Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă” și ce bine ar fi să înțelegem!

Tu câte toamne mai ai de trăit? Să te trezești, deodată, cu angoasa că nu știi dacă vei mai apuca ziua de mâine și că brusc sfârșitul vieții pare foarte „palpabil” e, pesemne, un mugure de frică în fiecare dintre noi, oamenii „moderni”. Pentru că „tăișul” situației că trăim, probabil, cele mai bune timpuri ale omenirii e că ne-am dezvoltat suficient încât să vedem dincolo de nevoile primare. Și, așa, apare teama – profundă, iar dacă prinde rădăcini, devine greu al naibii să trăiești cu ea.

Așa intrăm în viața lui Catherine, are află că are cancer la stomac. La 30 de ani, personajul nostru se lovește de „boala secolului”, pur și simplu, fără avertisment. Și, de parcă nu ar fi fost suficient de „zguduitor”, asta se întâmplă după 30 de ani de pendulări. Căci Catherine nu se bucură de validarea părinților, cu care are un istoric dureros în copilărie, suficient de puternic cât să mai „radieze” (și încă zdravăn) inclusiv în viața de adult.

Niciodată suficient de bună, mereu „prea” diferită în ochii părinților săi, cu reproșuri că „îi face de rușine” pentru cele mai simple lucruri în accepțiunea zilelor noastre și a țării în care trăim – precum a ieși singură la o cafea, a alege dacă să se căsătorească sau nu, a discuta cu un băiat pur și simplu pe stradă.

Povestea noastră, plasată undeva în anii ’90, într-o familie de albanezi stabilită pe alte meleaguri, va avea darul să dea fiori pe șira spinării. Nu o dată m-am întrebat dacă și ce conexiune e, până la urmă, între trăirile pe care le avem și bolile pe care le-am putea dezvolta. Pentru că, dacă e așa, în cazul lui Catherine nu era o întrebare de „dacă va avea cancer?”, ci „când?”. O întrebare dureroasă, greu de rostit, și mai greu de „digerat”.

„Budiștii țin cont de cauzele suferinței. Ei nu disociază corpul de spirit, nici de suflet. Ei au o viziune globală, pentru ei ființa umană e un întreg. Punctul lor de vedere asupra bolii ia în mod evident în considerare starea emoțională a pacientului. Ei încearcă să ajungă la sursa bolii. O patologie este cauzată de ruptura unei relații dinamice dintre corp și spirit. Mai întâi, este vorba de emoții. Atașamentul orb față de lucruri, de situații și de alte ființe, mânia, frica, ignoranța, toate aceste sentimente afectează organismul și, mai ales, sistemul imunitar. Cauza primordială a oricărei boli este ignoranța. A nu cunoaște, a nu accepta natura realității, a vrea să ignori suferința, a oculta moartea și a dori sistematic să le combați, toate pot conduce la boală.”

I-am admirat lui Catherine puterea de a răzbi, de a nu capitula, chiar dacă sunt convinsă că pentru oricine este sfâșietor să nu simtă iubire din partea părinților, ci condiționare: te iubesc „doar dacă faci așa, iar dacă faci altcumva, m-ai dezamăgit”. Doar că, în cazul familiei ei, lucrurile capătă alte valențe, iar încercările de a se desprinde de ei o macină și o „ucid” pe interior, fiind în derivă.

Ajunge în situații extreme – să trăiască pe stradă, să petrească ajunul de Crăciun sub un pod, să-și ducă viața sub limita existenței. Apoi, într-o zi, după o viață de ghinion, norocul îi surâde deodată:

„La finalul acestei călătorii primăvăratice, doamna R., surâzătoare și entuziastă, mi-a găsit lângă primărie un post de paznic la muzeul de arte frumoase. Binecuvântez pe cei doi îngeri păzitori ai mei, acel lucrător atât de amabil în bancă și această femeie atât de devotată, pentru a-mi fi oferit perspectiva unui viitor mai senin.”

Cartea e făcută din incursiuni în timp și reîntoarceri spre prezent, o paralelă menită să alcătuiască cu cât mai mare acuratețe puzzle-ul care e viața lui Catherine. Și, aflată în plin proces de chimioterapie, angoasa ei de a nu fi iubită de cei care i-au dat viață se aprofundează, iar senzația de om fără rădăcini prinde proporții. Totuși, într-un mare peisaj gri, din când în când, mai apar pete de culoare și viața lui Catherine.

„Françoise mi se pare singura care nu se simte nici jenată, nici nu consideră tabu discuțiile despre stările mele sufletești. Apartamentul ei a devenit pentru mine o adevărată zonă de destresare, în el petrecându-mi seara dinaintea fiecărei ședințe de chimioterapie. Filozofăm cu orele în fața unui platou cu pateuri, respirând aroma parfumată a unui vin roșu. Nici nu știu, nici nu înțeleg de ce Françoise mă înconjoară cu atenția ei, însă mi se pare că generozitatea sa, umanitatea sa, capacitatea ei de a susține o altă persoană trebuie să țină de o cunoaștere intimă a suferinței. Și totul, în atitudinea ei, mă motivează să-mi păstrez speranța.”

„Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă” m-a pus la încercare – a fost nevoie de o a doua tentativă, pentru a o duce la capăt. Fiind vorba, încă din primele pagini, de cancer, m-a sensibilizat îndată – multă vreme, a fost o fobie pentru mine, după ce bunica mea a murit de cancer la creier, migrat de la sân – ceea ce a fost în hotar în existența mea și-n spiritul meu interior. A fost nevoie de o pauză de trei ani între prima încercare și, între timp, cea reușită, de a parcurge povestea. Dar n-am regretat nicio clipă. Mai ales că personajul face tot ce ține de ea să detensioneze întâmplările sorții, „se scutură” să găsească mai mereu o urmă de umor, chiar dacă negru, așa cum o „cere” situația.

„Dacă dau crezare definiției pentru karma, se poate deci să existe viață după moarte… În această ipoteză, trebuie să fi trăit greșit în viețile anterioare. Astfel, aș fi putut oare să fiu o femeie puțin virtuoasă? Sau poate și mai rău, o mamă infanticidă? Poate un bărbat, un inchizitor spaniol un călău în timpul revoluției, cine știe? Acest principiu de efect al bumerangului mă deranjează profund. Îl las deoparte, pentru moment. Între medicina tradițională și cea a budiștilor îmi pierd firea latină și capul. Cortina!”

În periplul său de a înțelege și în ambiția ei de nestrămutat de a depăși cancerul, Catherine „luptă” pe două fronturi: cel medical, urmând tratamentul de chimioterapie cu strictețe și cel emoțional, căutând răspunsuri și în culturile orientate spre spirit.

„Ochii săi nu m-au părăsit o secundă. El știe că eu mă simt înțeleasă. Îmi oferă concluzia sa, invitându-mă să lucrez la două atitudini precise. După părerea sa, acestea sunt fundamentale: să renunț la mânie și să o înlocuiesc cu bucurie. Îmi cere, în mod clar, surâzând el însuși, un surâs răutăcios de copil răsfățat, încântat de efectul său, să găsesc bucurie în orice situație!”

Cumva obligată de conjunctură – sub tratament, extrem de slăbită și cu timp „gol” la dispoziție, Catherine se gândește îndelung „de ce?” și ce poate face. Iar incursiunea în viața sa, retrăirea unor momente pe care le spera ascunse, este pe alocuri la fel de grea ca boala în sine.

„Îmi petrec nopțile reflectând intens. Cred că am înțeles: scopul este acum identificarea firelor, ițelor care au țesut boala mea. Este enervant, sfatul său mă obsedează, caut momentele fericite ale existenței mele. Pe durata acestor nopți, viața mea defilează precum un film al cărui eroină sunt eu. Încerc din răsputeri să identific orice detaliu vesel, să nu uit niciunul. Nu sunt multe. Evident, în primplan, amintirile cele mai dureroase sunt cele care se impun mereu spiritului.
Abia dacă am trei ani. Port o vestă de școlar în mici carouri încheiată de un nod drăguț. Par veselă și asta se vede după zâmbetul meu. Privesc cu uimire această fetiță atât de isteață, atât de stăpână pe ea. Mă cuprinde brusc dorința de a plânge; am uitat complet de această blândețe, de această candoare.”

„Fericirea, pentru o portocală, nu înseamnă să fie o caisă” e o carte grea, îndeosebi pentru cine știe cum se simte iubirea condiționată și ce urmări lasă ea inclusiv în viața de adult. Poate că, tocmai de aceea, mi se pare că merită să se facă auzită și povestea ei să nu rămână fără ecou. Da, e greu, da, uneori se simte ca fiind ucigător, dar viața are cărările numai de ea știute și, uneori, n-ai încotro decât să te lași purtat de val și să încerci să faci ce poți tu mai bun cu ce ai. Asta face Catherine și, trebuie să spun, cred că se descurcă admirabil, întoarcându-se acolo unde viața a durut, deși ar fi fost de așteptat să fie „poezie”.

Lasă un răspuns