Șase prieteni, 10 sezoane, sute de milioane de vizualizări și o inspirație care dăinuie de două decenii – asta reprezintă Friends -deja un fenomen global- pentru oameni din toate colțurile lumii.
Eu l-am descoperit abia în facultate, prin anul 2011, la insistențele lui Andrei și, deși am cedat greu, de îndată ce i-am zărit farmecul a devenit parte din viața mea – îl revăd periodic și are același efect, e ca un panaceu! Nu puțini sunt aceia care spun că Friends le-a făcut viața ceva mai bună și am văzut numeroase mărturii că ar fi venit în ajutor pentru destui oameni inclusiv în lupta cu depresia.
După ce am citit „Friends, iubiri și marele lucru teribil”, cartea lui Matthew Perry, însă, nu cred că voi mai putea, vreodată, să mai privesc serialul niciodată cu aceiași ochi.
„Bună! Mă numesc Matthew, deși e posibil să mă știi după alt nume. Prietenii îmi zic „Matty”.
Și ar cam trebui să fiu mort” – așa începe, abrupt, fără să-ți dea vreun răgaz, povestea lui Matthew Perry. Și, totuși, e doar o mostră din ceea ce urmează.
Comă, 2% șanse de supraviețuire, colon explodat, zeci de ani în clinici de dezintoxicare, greutăți în a se atașa emoțional, dependențe de tot felul. Așa s-ar putea descrie, în linii mari, viața sa.
Matthew Perry = Chandler Bing, Chandler Bing = Matthew Perry
De câte ori te-ai uitat la un film și ai simpatizat un personaj, încât ți-a devenit imediat simpatic actorul care-l interpreta? Ei, bine, în cazul lui Chandler Bing, unul dintre cei șase oameni de bază, din Friends, viața lui se confundă, pe alocuri, cu cel care-i dă viață personajului.
„Friends a fost un refugiu pentru mine, o piatră de hotar. Mi-a oferit un motiv pentru care să mă dau jos din pat, în fiecare dimineață și, de asemenea, mi-a oferit un motiv pentru care să o iau mai ușor, seara. A fost cea mai bună perioadă din viețile noastre. Parcă zilnic primeam câte o veste incredibil de bună.”
Ba chiar, pe alocuri, Chandler Bing a reușit să-i ofere lui Matthew Perry ceea ce viața nu a putut: „Însă, toată lumea l-a îndrăgit atât de mult pe Chandler, încât a ajuns unul dintre personajele principale. Astfel, a reușit tot ce n-am reușit eu în viața reală – să mă căsătoresc, să am copii”.
„Treaz” într-un singur sezon, din cele 10 de Friends
Ce nu aveam habar, însă, în deja nenumăratele dăți în care am văzut Friends este că Matthew Perry nu era tocmai prezent, nu cu adevărat.
„Sezonul al nouălea din Friends e singurul în care am filmat complet treaz. Vrei să ghicești care a fost singurul an, în care am fost nominalizat la premiile Emmy, la categoria «Cel mai bun actor într-un serial de comedie»?
Ce am făcut eu diferit, în sezonul ăla? Am ascultat. Nu am stat ca prostul, așteptându-mi rândul să-mi spun replica. Câteodată, în actorie e mai important să asculți, decât să vorbești. Am încercat să introduc acest principiu și în viața reală. Știi mai multe, spui mai puține.”
Povestea trece printr-o serie de etape din viața actorului, lăsând să se înțeleagă că izvorul numeroaselor sale dependențe s-a strecurat, undeva în primii ani din viață. Încă din copilărie, Matthew Perry avea să-și însușească un adevăr dur: că fiecare este pentru el, simțind că NIMENI nu îl iubește cu adevărat.
Copilăria lui, o colecție de rușini. Dar de una scapă, datorită unui OM
Unul dintre cele mai pregnante sentimente de la începutul vieții lui este rușinea. Rușinea că nu e iubit, că nu a preciat, că nu-și găsește rostul și valoarea. Practic, copilăria lui este o colecție de „rușini”, printre care își face loc și una fizică, după ce își pierde o bucată de deget, fiind lovit de un alt copil. Ani de zile se fâstâcește, până când, în ciuda vârstei fragede, reușește să prindă o pildă dintr-o scenă spontană a vieții.
„Când aveam nouă ani, am fost dus și eu într-o cabină de pilotaj. Atât de tare m-au fascinat căpitanul și toate butoanele și informațiile alea că, pentru prima oară, am uitat să-mi bag mâna în buzunar ca să-mi ascund defectul. Nu-mi arătasem niciodată degetul ăla ciuntit, îmi era prea rușine. Dar pilotul a observat și mi-a zis: «Hai, arată-mi mâna!». Foarte stingherit, am întins-o spre el și atunci mi-a zis: «Acum, uită-te și tu la mâna mea!» și ce să vezi? Și lui îi lipsea exact aceeași bucățică, tot din degetul mijlociu al mâinii drepte. De atunci -și am 53 de ani- nu mi-am mai ascuns, niciodată, mâna.”
La început, încearcă să-și domolească amarul prin tenis, lovind puternic cu racheta fiecare minge, de parcă ar fi fost câte o problemă din viața lui, încercând să o nimicească. Asta are să-i țină de „foame” emoțional o vreme, prin tenis reușind ceea ce nu a simțit acasă: apreciere, senzația că e bun, că se pricepe, că are valoare. Printr-un noroc sau, cine știe, pentru că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, Matthew Perry ajunge să-și descopere, timpuriu, talentul care avea să-l facă celebru în întreaga lume: actoria.
„Era un rol care mi-a plăcut la nebunie – mă simțeam în al nouălea cer, pentru că reușeam să stârnesc hohote de râs. Eram ca o undă domoală, care se transformă într-un val uriaș. Toți părinții veniseră din obligație, ca să-și admire odraslele și, la un moment dat, bang!, puștiul Perry chiar i-a făcut să râdă. Dintre toate drogurile de pe lume, ăsta încă mi se pare cel mai eficient, fiindcă îmi dă o satisfacție unică. Atunci, am descoperit la ce mă pricep cel mai bine.”
„Nimeni nu-și imaginează vreodată că i se poate întâmpla vreo nenorocire. Până când i se întâmplă”
Părinții săi despărțindu-se la scurt timp după nașterea lui, tatăl alege să plece și să-și încerce norocul în controversata lume a actorilor, în vreme ce mama lui rămâne cu copilul, dedicându-se o vreme unui serviciu care îi acaparează tot timpul. Apoi, femeia își reface viața, familia ei se mărește, iar în Matthew Perry încolțește senzația pregnantă și nesuferită că locul lui nu e nicăieri și își croiește, ușor-ușor, drumul spre lumea dependențelor.
„Există o mulțime de vedete la Hollywood în stare să petreacă toată noaptea, iar a doua zi să fie în mare formă – eu nu mă număram printre ele. Dacă, în perioada când beam, mi-ar fi bătut la ușă un polițist și mi-ar fi zis: «Dacă mai bei și diseară, o să ajungi la pușcărie», sigur aș fi început să-mi fac bagajul, pentru că nu mă pot opri, odată ce am început. Nu aveam control decât asupra primului pahar. Apoi jocurile erau făcute. Omul bea, mai întâi, un pahar, apoi băutura îl bea pe el. Din clipa în care cred minciuna că aș putea să beau un singur pahar, nu mai răspund de acțiunile mele ulterioare.”
Opioide, alcool și felurite droguri – iată singura constanță din viața lui Matthew Perry, care tot ce reușește, pe parcursul celor câteva decenii de viață, este să le diminueze, pe alocuri, cantitatea și impactul. Nu suficient, însă.
Matematica pastilelor din viața unui dependent
„Duminicile, obișnuiam să vizionez vreo cinci case scoase la vânzare – asta făceam, toată ziua.
La un moment dat, când luam câte 55 de pastile pe zi, mă trezeam de dimineață cu gândul că trebuia să fac rost de cantitatea de pastile. Dacă medicamentele sunt expirate de multă vreme, poți să iei mai multe, dar dacă sunt în termen iei doar două. Era ca un job cu normă întreagă. Viața mea se rezuma la matematică. Am nevoie de opt pastile ca să mă întorc acasă. Stau acolo trei ore, deci mai am nevoie de încă patru pastile. Apoi mă duc la nu știu ce petrecere. Mai am nevoie de încă șapte… Iar astea sunt doar ca să mă mențin cât de cât în formă, să nu-mi fie rău, să evit inevitabilul – adică dezintoxicarea.”
Însă dezintoxicarea ajunge să fie o noțiune general prezentă în viața lui, mai mult decât orice: decât Friends, decât alte roluri, decât orice și-ar mai fi dorit, poate, să reușească.
Mi-am petrecut jumătate din viață în centre de tratament sau de recuperare. Și e în regulă dacă ai 24 de ani, dar nu e prea plăcut la 42. Acum, aveam 49 și încă mă chinuiam să scap de năravurile mele păcătoase. Deja știam mai multe lucruri despre dependența de droguri și de alcool, decât știau toți terapeuții și majoritatea doctorilor. Din păcate, o asemenea autocunoaștere nu-ți este de niciun folos. Hai să n-o mai iau pe ocolite și să-ți spun deschis: la 49 de ani, încă îmi era teamă să rămân singur: adică să beau și să iau droguri. În ciuda faptului că mi-am distrus zeci de ani din viață făcând asta, mi-e groază că s-ar putea s-o fac din nou. Nu mă tem să vorbesc în fața unei săli pline cu 20.000 de oameni, dar pune-mă singur pe canapea, în fața televizorului și o să-mi ies din minți de frică. Îmi este teamă de propria minte, de propriile gânduri. Mintea mea este hotărâtă să mă ucidă. Știu asta. (…)
Atât de aproape sunt eu de moarte, în fiecare zi. Niciun strop de luciditate. Dacă mă pornesc, nu mai sunt în stare să mă opresc. Dacă mă pornesc, mă duc cu toată forța. (…) Dar problema rămâne: nu pot să scap de mine, indiferent unde mă duc. Port cu mine problemele, întunericul și toate celelalte rahaturi.
Și, totuși, nu renunța!
Totuși, un lucru pe care Matthew Perry nu l-a făcut, în ciuda tuturor problemelor în care s-a adâncit sau a fost târât, a fost să renunțe. Nu, el a continuat și, chiar dacă simțea că oricum „va cădea” (va reveni la droguri), a încercat de numeroase ori să le pună punct.
S-a zbătut, „s-a căutat” să se înțeleagă, s-a dus înapoi în viața lui, ca să se facă „bine” și să poată merge înainte.
„Există așa ceva, un Centru al Traumelor. Unde am stat 90 de zile, vorbind despre traumele de viața mea și retrăindu-le, clipă cu clipă. Am făcut-o în ședințele de terapie de grup, unde și ceilalți își împărtășeau suferințele, astfel încât, la finalul întâlnirii, toată lumea ori era în pragul leșinului, ori vomita, ori tremura incontrolabil. La un moment dat, mi s-a cerut să schițez traumele prin care am trecut, apoi am fost rugat să arăt și celorlalți desenele. Când am arătat primul desen, au început dintr-o dată, să-mi tremure foarte tare degetele, apoi tot corpul și n-am putut să mă opresc din tremurat 36 de zile.”
O bună parte din povestea lui se leagă de o serie de relații (una dintre ele chiar cu Julia Robert), în care, chiar dacă afișează un pattern (asumat) – de a ieși dintr-o conexiune afectivă, de câte ori simte că devine „prea” apropiată, are parte de mai multe femei care îl iubesc și care încearcă, atât cât pot și cum pot, să-i dea echilibrul de care el simte că ar avea nevoie.
„Aveam la mine o sticlă de apă plină de vodcă, din care beam pe toată durata zborului. Dacă vrei să ții socoteala, află că băgam zilnic metadonă, Xanax, cocaină și un litru de vodcă. Odată, când eram în Dallas, m-am pregătit pentru o scenă pe care o filmasem deja cu câteva zile înainte. Adevărul începea să iasă la lumină. (…) Într-o seară, când ne uitam la televizor, ea s-a întors spre mine și mi-a zis:
– Mi se pare că începi să te stingi.
Atunci s-a deschis o fereastră în mintea mea.”
Nimeni nu poate face singur să meargă o relație. Nici măcar Julia Roberts
Însă dependența e, pur și simplu, mai presus de el, iar nevoile afective pe care le are dintotdeauna și cărora nu le găsește leac prin oameni, ci le domolește doar prin substanțe, îl fac să nu se poată concentra pe aspecte pe care, poate, și le-ar fi dorit să le dezvolte în viața lui.
„Îmi ratasem șansa. Poate ea se așteptase la întrebarea asta, cine știe. Întârziasem câteva secunde și o viață întreagă. Mă gândesc adesea că, dacă o ceream atunci de soție, acum am fi avut doi copii și o casă fără priveliște -poate-, fiindcă n-aș mai fi avut nevoie de asta – m-aș fi uitat la ea și la copii. În schimb, acum sunt un prost de 53 de ani, care locuiește singur într-o casă mare și se uită de pe fereastră la apele agitate ale oceanului.”
Actor, comediant, scenarist, producător executiv, dramaturg, nominalizat la premiile Emmy și Globul de Aur. Și totuși…
„Mi-aș schimba, oricând, viața cu a oricăruia dintre prietenii mei, pentru că niciunul dintre ei nu a fost obligat să lupte o viață întreagă împotriva unui instinct autodistructiv. Aș da orice să nu fi trecut prin ce am trecut. (…) De fapt, aș renunța la toți banii, la toată faima, la absolut tot, ca să locuiesc într-o locuință socială și aș accepta să-mi fac mereu griji în privința banilor, doar ca să nu mai sufăr de boala asta, de dependența asta. Și nu numai că am boala asta, dar e și într-o formă foarte gravă. În cea mai gravă formă. (…) Boala asta e marele lucru teribil din viața mea. Dependența asta mi-a distrus aproape întreaga viață și nu-i de glumă cu ea. Mi-a distrus relațiile. M-a împiedicat să evoluez.”
Totuși, indiferent de colțurile întunecate în care îl poartă viața, însă, Matthew Perry nu renunță la umor. Fie el și negru.
-Știi ce le zice Sfântul Petru tuturor celor care vor să ajungă în Rai?
M-am holbat la el, normal că nu știam.
– Petru întreabă: «N-ai nicio cicatrice?», iar cei mai mulți răspund cu mândrie «Nu, n-am niciuna». Atunci, Petru se miră: «De ce nu ai? N-a meritat să lupți pentru nimic în viață?»”.
Abdomenul meu seamănă cu harta topografică a Chinei. Plus că dor al dracului de tare.
Nici la profunzime.
„Trebuia să merg mai departe, trebuia să mă ridic și să înțeleg că lumea era imensă și că nu voia să-mi facă niciun rău. De fapt, nici nu-i păsa de mine. Exista și atât, la fel ca animalele, ca aerul rece, de munte. Lumea era imparțială, frumoasă și avea să existe în continuare, chiar dacă eu trăiam sau muream.”
„Pentru cei care suferă. Vă știți voi” este mesajul care încununează cartea „Friends, iubiri și marele lucru teribil” al lui Matthew Perry, care prin franchețea lui și prin auto-ironie reușește să dea un tâlc, totuși, tuturor întâmplărilor extrem de dificile din viața lui. „Pentru că, da, iadul există. Minte cine zice că nu-i așa. Eu am fost acolo. Iadul există. Și punct”, spune apăsat și curajos cel care, între timp, a reușit să se distanțeze de orice substanță distructivă, din anul 2021 și până astăzi.
La fel ca Chandler Bing, Matthew Perry avea nevoie doar să fie iubit. Din primii ani din viață. Nu a fost, cel puțin nu așa cum i-ar fi trebuit lui. Și 53 de ani a umblat dezorientat prin viață. Până când, sper din suflet, s-a regăsit. Între timp, „Friends, iubiri și marele lucru teribil” oferă speranță tuturor celor care se luptă cu o dependență și dă un alt sens, unul mai dârz, al ideii de a nu renunța. Niciodată!
