Despre Jay Sheety* știam că are un podcast pe diverse teme de viață, mai mult sau mai puțin spirituale și îl plasam cumva într-o zonă comercială, pe care nu intenționam să o abordez prea curând. Așa cum se întâmplă în viață, însă, aveam să descopăr că aș fi pierdut niște taine și niste de reflecție, dacă aș fi ignorat cartea lui, „Gândește ca un călugăr”. Din fericire, însă, fiind recomandată de o prietenă, n-am stat prea mult pe gânduri și a urcat mintenaș pe lista de lecturi.
„Ai tot ce-ți trebuie pentru a gândi ca un călugăr”, promite Jay Sheety, care își povestește pe larg perspectiva asupra vieții, în urma experienței dintr-un ashram, aducând în atenție câteva exerciții și subiecte de gândire și atingând inclusiv tema fricilor, într-o manieră profundă: „Uneori, ne dăm seama de temeri prin lucrurile pe care le facem, alteori prin cele pe care ezităm să le întreprindem”.
„Observă, oprește-te, înlocuiește”
Prima mare provocare pe care o lansează în cartea lui e să conștientizezi orice gând critic, fie la adresa ta, fie către altcineva, rostit sau nu. Mie, una, micul experiment mi-a ridicat niște semne de întrebare serioase: adevărul e că m-a surprins (și nu tocmai plăcut) frecvența unor astfel de idei, care îmi apăreau mult mai des, decât aș fi crezut.
Apoi, exercițiul propune îmblânzirea acestor porniri, ca în cele din urmă să fie înlocuite cu recunoștință.
„Recunoștința ne ajută totodată să depășim tristețea și durerea, pe care le purtăm cu toții în noi. Când trăiești în recunoștință, nu poți fi nicăieri altundeva. Conform neurologiei, nu avem efectiv cum să ne concentrăm asupra unor sentimente pozitive și a unor sentimente negative în același timp.
Când ne simțim recunoscători, creierul nostru eliberează dopamină (substanță chimică ce însoțește recunoștința), iar aceasta ne facem să vrem să ne simțim din nou în felul acesta și, astfel, să începem să facem din recunoștință un obicei. «Odată ce începi să vezi lucruri pentru care merită să fii recunoscător, creierul tău începe să caute și mai multe astfel de lucruri. E un cerc virtuos.»”
Potrivit lui Jay Sheety, recunoștința merge mână în mână cu sănătatea.
„Recunoștința are beneficii nu doar pentru minte, ci și pentru corpul fizic. Emoțiile toxice pe care le blochează recunoștința contribuie la răspândirea inflamației în corp, aceasta fiind precursoarea unor numeroase boli cronice, printre care și cele de inimă.
Studiile arată că oamenii recunoscători nu doar că se simt mai sănătoși, ci au și șanse mai mari de a lua parte la activități sănătoase și de a solicita îngrijire medicală, atunci când sunt bolnavi.”
Provocarea e să faci din recunoștință abordarea zilnică: „apreciază totul, chiar și lucrurile obișnuite; mai ales lucrurile obișnuite”.
„Cuvintele din partea unui prieten, un gest frumos, o ocazie, o lecție, o pernă nouă, însănătoșirea cuiva drag, amintirea unui moment fericit, o cutie de bomboane vegane de ciocolată. Când îți începi ziua cu recunoștință, ești deschis ocaziilor, nu obstacolelor. Ești atras spre creativitate, nu spre nemulțumire.”
„Gândește ca un călugăr” te invită, în repetate rânduri, să vezi întreg contextul într-o situație.
„- Ce te aduce la mine? L-a întrebat o bătrână înțeleaptă pe tânărul care stătea în fața ei.
– Văd bucurie și frumusețe în jurul meu, dar de la depărtare a răspuns tânărul. Viața e plină de suferință.
Bătrâna înțeleaptă a tăcut. I-a turnat încet un pahar cu apă tânărului trist și i l-a înmânat. Apoi, i-a întins un bol cu sare și i-a zis:
– Pune niște sare în apă.
Tânărul a șovăit, apoi a pus un praf de sare.
– Mai mult, pune o mână plină cu sare, i-a zis femeia.
Neîncrezător, tânărul a pus o linguriță cu sare în pahar. Femeia a dat din cap, făcându-i semn să bea. Tânărul a sorbit o gură de apă, s-a strâmbat, apoi a scuipat-o.
– Cum a fost? A întrebat femeia.
– Nu mai vreau, mulțumesc, i-a răspuns tânărul cam posac.
Femeia a zâmbit cu subînțeles, apoi i-a dat tânărului bolul cu sare și l-a dus la un lac din apropiere. Apa era limpede și rece.
– Acum, pune un pumn de sare în lac, i-a zis ea.
Tânărul a făcut întocmai, iar seara s-a dizolvat în apă.
– Bea, i-a zis femeia.
Tânărul s-a aplecat și a băut apă din lac. Când a ridicat privirea, femeia l-a întrebat din nou.
– Cum a fost?
– Răcoritoare, i-a răspuns tânărul.
– Ai simțit gustul de sare? L-a întrebat ea.
– Câtuși de puțin.
Bătrâna a îngenuncheat lângă el și a băut și ea niște apă, apoi a zis:
– Sarea e precum durerea în viață. E constantă, dar dacă o pui într-un pahar mic, gustul e greu de suportat. Dacă o pui într-un lac, nici nu-i mai simți gustul. Amplifică-ți simțurile, lărgește-ți lumea, iar durerea se va diminua. Nu fi paharul acela. Devino lacul.”
Dar cum începi procesul de schimbare?
Partea bună e nu idealizează procesul și punctează realist că schimbarea poate veni greu, așa că încurajează un început blând, prin evidențierea lucrurilor bune, oricât de mici: „Concentrează-te mai mult pe recunoașterea meritelor și a reușitelor minții tale. În loc să-ți amplifici eșecurile, recunoaște-ți progresele. Dacă, din cele șapte zile ale săptămânii, ai reușit de două ori să te trezești devreme, încurajează-te așa cum ai proceda cu un copil, care abia a început să facă o schimbare. Dacă ai făcut jumătate din ce ți-ai propus, privește partea plină a paharului”.
„«Nu pot să fac asta» devine «Pot să fac asta, dacă…»
«Nu mă descurc la asta» devine «Investesc timpul necesar pentru a deveni mai bun»
«Nu merit să fiu iubit» devine «Cunosc oameni noi, ca să-mi fac mai multe relații»
«Nu pot să mă descurc cu toate» devine «Îmi stabilesc prioritățile și rezolv lucrurile unul câte unul».”
Pentru că, uneori, începutul e cel mai greu, autorul propune pași mărunți, cum ar fi să înveți un lucru nou în fiecare zi.
„Nu trebuie să fie ceva extraordinar. Nu trebuie să înveți fizică cuantică sau programare. Ai putea să citești un articol despre cineva, despre un oraș, despre o cultură și vei simți cum îți crește, brusc, respectul de sine. Vei avea cu ce să contribui în următoarea discuție. Chiar dacă înveți doar un cuvânt nou. Iată unul: «iktsuarpok», un cuvânt inuit, ce descrie sentimentul de nerăbdare, care te cuprinde atunci când aștepți un oaspete și te uiți încontinuu pe fereastră, să vezi dacă a ajuns. Până și împărtășirea unui cuvânt nou într-o conversație poate să facă o cină mai plăcută.”
Totodată, oferă o altă interpretare elementelor, de obicei, încadrate drept negative.
„Multe dintre frustrările pe care le îndurăm pot fi percepute binecuvântări, fiindcă ne determină să progresăm și să ne dezvoltăm. Încearcă să încadrezi gândurile și circumstanțele negative pe o scară a perspectivei.”
Și, mai presus de toate, îndeamnă la blândețe față de tine însuți.
„Mintea are deja anumite tipare instinctive, pe care nu le alegem niciodată cu bună știință. Închipuie-ți că ai pus alarma la telefon să sune în fiecare dimineață, la aceeași oră. E o idee excelentă, până când se întâmplă să fie o sărbătoare națională și alarma să sune oricum. Această alarmă e precum subconștientul nostru. A fost deja programat și se întoarce la aceleași gânduri și fapte, în fiecare zi. Ne trăim o bună parte din viață mergând pe același drum, pe care îl urmăm dintotdeauna, cu bune și cu rele, iar aceste gânduri și comportamente nu se vor schimba niciodată, dacă nu ne reprogramăm pe noi înșine în mod conștient.”
Vestea bună e că există căi de a diminua impactul unora dintre gânduri.
„Orice stimul senzorial poate să declanșeze o emoție – o amintire tentantă, supărătoare sau tristă. Pe cât posibil, îți recomand să elimini stimulii senzoriali pe care nu-i dorești. Pe măsură ce faci asta, vizualizează și cum le scoți din minte. Poți să procedezi la fel și când dai peste un stimul mental nedorit – un cuvânt pe care obișnuia să-l rostească unul dintre părinți, o melodie din trecut. Vizualizează cum îl elimini din viața ta, ca și cum ar fi un obiect fizic. Când elimini acești stimuli mentali și fizici, poți să nu te mai lași pradă lor. Firește, nu avem cum să eliminăm toate simțurile și toți declanșatorii. Și nici nu ne-am dori una ca asta. Scopul nostru nu este să ne reducem mintea la tăcere sau s-o liniștim de tot. Vrem să ne dăm seama de sensul unui gând. Asta ne ajută să înaintăm. Dar, ca măsură temporară, până ne consolidăm relația cu mintea noastră, putem să luăm măsuri pentru a evita locurile și oamenii care declanșează anumite stări în noi, schimbând ceea ce vedem, ascultăm, citim și asimilăm.”
Cartea îți amintește că fiecare alegere contează.
„Un bătrân îi spune nepotului său: «Fiecare alegere pe care o facem în viață este o luptă interioară între doi lupi. Unul reprezintă mânia, invidia, lăcomia, teama, minciunile, nesiguranța și orgoliul. Celălalt reprezintă pacea, dragostea, compasiunea, bunătatea, modestia și optimismul. Se luptă pentru supremație». Nepotul îl întreabă: «Care lup câștigă?», bătrânul răspunde «Cel pe care-l hrănești». «Dar cum îl hrănim?», l-a întrebat, «Cu ceea ce citim și auzim. Cu oamenii cu care ne petrecem timpul. Cu ceea ce facem cu timpul nostru. Cu lucrurile cărora le acordăm energie și atenție».”
Rutina, noua ta cea mai bună prietenă
Rutina, o noțiune de multe ori „hulită” capătă un alt sens, deodată.
„Cum pot să-mi susțin atât îndemnul de a-ți crea o rutină, cât și pe acela de a căuta mereu ceva nou? Nu sunt două lucruri contradictorii? Dar tocmai îndeletnicirile cunoscute fac loc pentru noi descoperiri. Legendarul baschetbalist Kobe Bryant a înțeles asta: «De multe ori, creativitatea se naște dintr-o gândire structurată. Când ai parametrii și structura de care ai nevoie, atunci poți fi creativ. Dacă nu ești organizat în ceea ce faci, atunci nu ai nicio direcție». Regulile și rutinele ne ușurează povara cognitivă, pentru a ne oferi spațiu pentru creativitate. Structurile ne sporesc spontaneitatea, iar explorările împrospătează rutina.
Rutinele sunt paradoxale – în loc să fie plictisitoare și repetitive, aceleași sarcini pe care le practici în aceleași locuri și în aceleași momente ale zilei lasă loc pentru creativitate. Energia continuă a locului și amintirea constantă a timpului ne ajută să trăim clipa și să ne dedicăm întru totul îndatoririlor, în loc să fim distrași sau nemulțumiți. Formează-ți rutine și instruiește-te asemenea călugărilor, ca să-ți găsești puterea de concentrare și să poți să aprofundezi.
Odată ce ne eliberăm de lucrurile exterioare care ne distrag atenția, putem să confruntăm forțele cele mai subtile și mai puternice dintre toate, vocile din mintea noastră.
Această abordare te face să te bucuri de lucrurile mărunte. Avem tendința să anticipăm evenimentele mari din viață: vacanțele, promovările, petrecerile aniversare. Punem presiune pe ele, ca să se ridice la înălțimea așteptărilor noastre. Dar, dacă vom căuta bucurii mici, nu va trebui să așteptăm să apară în calendar. Ne vor aștepta, în schimb, în fiecare zi, dacă ne facem timp să le căutăm.”
Jay Sheety propune o abordare în care să vezi viața ca pe un drum, în loc să te concentrezi pe o destinație.
„Termenul sanscrit pentru călugăr, «brahmacharya» înseamnă «discipol», dar mai înseamnă și utilizarea corectă a energiei. Nu înseamnă că, de îndată ce ai dobândit gândirea unui călugăr, ai înțeles totul. Dimpotrivă, un călugăr spune că folosirea corectă a energiei înseamnă să rămâi discipol. Nu înceta niciodată să înveți. E o muncă asiduă, dar instrumentele există deja în mintea ta, în inima ta și în mâinile tale.”
„Gândește ca un călugăr” mizează pe faptul că longevitatea este mână în mână cu sentimentul de apartenență.
„Pe lângă dietă și practicile legate de stilul de viață, longevitatea e legată de câteva aspecte ale comunității: relații apropiate cu ceilalți, un grup cu credințe împărtășite și comportamente sociale sănătoase. În esență, e nevoie de o comunitate, care cultivă o stare de spirit propice colaborării și întrajutorării. Fiecare e încurajat să se preocupe nu doar de propriile nevoi, ci și de ale celorlalți. Cu arborii de sequoia e o poveste: având în vedere înălțimea lor, ai crede că au nevoie de rădăcini foarte adânci ca să reziste, dar de fapt rădăcinile lor sunt superficiale. Ceea ce le oferă acestor arbori rezistență e faptul că rădăcinile lor se răspândesc în toate părțile. Arborii de sequoia cresc cel mai bine în crânguri, unde rădăcinile lor se împletesc, în așa fel încât cei puternici și cei firavi rezistă împreună forțelor naturii.”
Te încurajează să ai încredere în ceilalți.
„«Încrederea în propriile limite ne determină să ne deschidem și încrederea în înzestrările celorlalți ne liniștește. Ajungem să ne dăm seama că nu trebuie să facem totul singuri, că nu avem cum să facem asta, că ceea ce nu pot face eu este înzestrarea și responsabilitatea altcuiva. Limitele mele creează spațiul pentru talentele celorlalți.»”
Ești exact acolo unde ar trebui să fii
Și neapărat în tine și în ritmul tău.
„Există numeroase exemple de oameni de succes, care au dat lovitura mai târziu în viață: Toni Morrison a publicat primul ei roman, The Bluest Eye, la 39 de ani. Iar Dietrich Mateschitz avea 40 de ani când a înființat compania ce produce una dintre cele mai cunoscute băuturi energizante din lume, Red Bull, după ce a petrecut 10 ani în facultate și a lucrat o perioadă ca instructor de schi. Fii atent(ă), cunoaște-te pe tine însuți, hrănește-ți punctele forte și îți vei descoperi menirea. Iar odată ce ai găsit-o, înfăptuiește-o.”
Și sugerează că detașarea de lucrurile materiale duce la evoluție spirituală, amintind un adevăr, care cel mai adesea ne scapă printre degete: „ceea ce crezi că este al tău, astăzi, a fost altcuiva ieri și va fi altcuiva mâine”, iar „când acceptăm natura temporară a tuturor lucrurilor din viața noastră, putem să fim recunoscători pentru norocul să le putem împrumuta pentru o bucată de vreme”.
„Când nu ne mai definim în funcție de reușite, scăpăm de presiune. Nu trebuie să fim cei mai buni. Detașarea inspiră recunoștință. Când renunțăm la posesie, ne dăm seama că tot ce am făcut a fost cu ajutorul altora. În mod ideal, gratitudinea ne inspiră să devenim învățători și mentori în felul nostru, să dăm mai departe într-o formă sau alta ce ne-a fost dăruit. (…) Dacă ne detașăm, putem dobândi cu adevărat controlul asupra minții.”
Totodată, se aduce în discuție mirajul în care picăm, uneori, atunci când credem că suntem mai buni decât alții (căci și dacă ar fi așa, raportarea într-un mod superior nu e tocmai de ajutor).
„Dacă alții sunt «mai slabi» decât noi, atunci cu siguranță noi suntem deosebiți. Egourile noastre reușesc să facă asta comparându-ne cu alți oameni după atribute fizice, nivelul educației, venituri, rasă, religie, etnie, naționalitate, mașinile pe care le conducem, hainele pe care le purtăm – găsim nenumărate moduri să-i judecăm pe ceilalți doar pentru că sunt diferiți.
Imaginează-ți cum ar fi să clasificăm oamenii în funcție de pasta de dinți pe care o folosesc. Împărțirea e, în mod evident, ridicolă. Discriminarea în funcție de aspectul fizic sau de locul în care ne-am născut sunt niște diviziuni la fel de false. De ce trebuie să conteze mai mult culoarea pielii, decât grupa de sânge? Cu toții provenim din aceleași celule. Dalai Lama spune următorul lucru: «Ne-am adunat cu toții împreună vorbind limbi diferite, îmbrăcându-ne diferit, ba chiar având diferite credințe. Și, totuși, suntem cu toții la fel».”
Exercițiu despre moarte (de făcut în timpul vieții)
De-a lungul cărții, Jay Sheety atinge și una dintre, probabil, cele mai frecvente temeri (inclusiv a mea), cea de moarte, propunând o altă perspectivă. Potrivit lui, „călugării sunt de părere că ar trebui să ne pregătim pentru moarte”, amintind că „nimeni nu-și dorește să ajungă la sfârșitul zilelor sale, știind că n-a trăit o viață plină de sens, o viață condusă de un scop”.
„În ultimă instanță, moartea poate fi văzută drept cel mai important punct de reflecție – imaginându-ți clipele de pe urmă poți să reflectezi la cum va decurge viața ta, până în acel punct. Printre cele mai frecvente regrete ale oamenilor pe patul de moarte sunt următoarele:
Mi-aș fi dorit să le fi spus oamenilor importanți din viața mea că îi iubesc.
Mi-aș fi dorit să nu fi muncit atât de mult.
Mi-aș fi dorit să mă fi bucurat mai mult de viață.
Mi-aș fi dorit să fi făcut mai mult pentru ceilalți.
În fața morții, trebuie să fii pe deplin purificat, cu mintea eliberată de gânduri legate de ce ar trebui să faci, de comparații și critici, să îți fi înfruntat sursa fricii, să te fi eliberat de dorințe materiale, să îți fi folosit bine timpul, să te fi eliberat de ego, să fi oferit mai mult decât ai primit și să te fi eliberat de așteptările și legăturile false. Imaginează-ți ce sentiment de împlinire vei avea, când vei privi înapoi către o viață în care ai fost învățător, dar ai învățat în continuare.
Când reflectăm la faptul că, într-o zi, vom muri, ne simțim constrânși să prețuim timpul pe care îl avem la dispoziție și să ne folosim energia în mod chibzuit. Viața e prea scurtă pentru a fi trăită fără un scop, pentru a rata șansa de a fi de ajutor celorlalți, pentru a lăsa visurile și aspirațiile noastre să moară odată cu noi.”
De altfel, autorul propune și un exercițiu tematic – posibil ca diferențele culturale să îi dea o aură ezoterică, însă chiar și cei mai raționali dintre noi ar putea extrage ceva din cadrul ei.
„Vizualizarea propriei morți îți oferă o imagine de ansamblu asupra vieții tale. Încearcă o meditație legată de moarte, ori de câte ori te întrebi dacă să faci sau nu un lucru – să faci o schimbare semnificativă, să dobândești o abilitate nouă, să faci o excursie. Îți recomand să fie întotdeauna o astfel de meditație la început de an, ca să îți inspire drumuri noi în anul care vine.
1. Vizualizarea inevitabilului îți va oferi toate lecțiile de care ai nevoie pentru a duce o viață împlinită. Imaginează-te la 89 de ani, în funcție de cât de mult îți dorești să trăiești și imaginează-te pe patul de moarte. Întreabă-ți sinele din viitor lucruri precum:
Ce mi-aș fi dorit să fi făcut?
Ce experiențe mi-aș fi dorit să fi avut?
Căror lucruri regret că nu le-am acordat mai multă atenție?
Ce abilități mi-aș fi dorit să îmi fi dezvoltat?
De ce lucruri mi-aș fi dorit să mă fi detașat?
Folosește aceste răspunsuri pentru a te motiva – în loc să ai regrete pe patul de moarte, pune acele dorințe în practică chiar astăzi.
2. Imaginează-ți cum ți-ai dori ca ceilalți să-și amintească de tine la înmormântarea ta. Nu fi interesat de cum au gândit oamenii despre tine, cine te-a iubit și cât de triști vor fi să te piardă. Ci gândește-te la impactul pe care l-ai avut. Apoi, imaginează-ți cum și-ar aminti ceilalți de tine, dacă ai muri astăzi. Ce diferență e între aceste două imagini?”
Imposibilul? Doar o noțiune relativă…
Jay Sheety militează la o viață în care să cultivi senzația de pace.
„Matthieu Ricard, «cel mai fericit om din lume», mi-a spus că ar trebui să cultivăm pacea interioară ca pe o abilitate. «Dacă reflectăm asupra tristeții și negativități», a explicat, «asta va amplifica sentimentul de tristețe și de negativitate. Dar dacă îți cultivi compasiunea, bucuria și libertatea lăuntrică, atunci îți dezvolți un soi de tărie și vei putea face față vieții cu încredere». Când l-am întrebat cum ne cultivăm acele abilități, mi-a răspuns: «Ne antrenăm creierul. La urma urmei, mintea este cea care transformă lumea exterioară în fericire sau tristețe».
Vestea bună este că, pe măsură ce te antrenezi mai mult să te armonizezi cu mintea ta, cu atât vei depune mai puțin efort. La fel ca un mușchi, pe care-l lucrezi în mod regulat, abilitatea devine mai puternică și mai trainică. Dacă ne străduim, zilnic, să ne purificăm gândurile, redirecționându-le cu blândețe pe cele care nu ne ajută, atunci mintea noastră va fi curată și liniștită, pregătită pentru progres. Putem să înfruntăm provocări noi, înainte ca ele să se amplifice și să devină greu de controlat.”
Și militează spre un stil în care „să relaxezi” granițele noțiunii de „imposibil”.
„De cele mai multe ori, ceea ce ne împiedică să reușim imposibilul este credința că acel lucru e posibil. Din 1850 (când au apărut primele piste circulare de alergat) până în 1954, recordul pentru parcurgerea distanței de 1,6 kilometri n-a coborât niciodată sub patru minute. Nimeni nu reușise să parcurgă distanța în mai puțin de patru minute și se credea că nimeni n-ar fi putut să o facă.
Dar, în 1954, sportivul olimpic britanic Roger Bannister și-a propus să facă asta. A parcurs distanța în trei minute, 59 de secunde și patru fracțiuni de secundă, doborând, pentru prima dată, bariera de patru minute. De atunci, alergătorii au depășit recordurile într-un ritm din ce în ce mai rapid. Odată ce și-au dat seama că nu există limite, au depus din ce în ce mai mult efort.”
În loc de încheiere, las un gând care a rămas cu mine din carte: „Ce ar face un călugăr, în acest moment? Atunci când iei o decizie, când te cerți cu cineva, când îți plănuiești weekend-ul, când ești speriat, supărat, furios sau pierdut, pune-ți această întrebare. Vei găsi răspunsul în 99% din cazuri”. Și, pentru că „viața nu e o adunătură de evenimente fără legătură între ele, ci o narațiune care leagă trecutul de viitor”, parcă merită din plin să-ți iei timp, să-ți tragi sufletul și să-ți așezi să-ți fie mai bine.
*pregătirea lui profesională e pusă la îndoială, într-un reportaj britanic, pe care îl voi detalia în curând
