Era o prezență discretă în cafeneaua Condé, o cafenea tipică din Paris: prefera să intre pe „ușa din umbră” și avea masa ei favorită, în spatele sălii mici. Nu venea niciodată la aceeași oră, puteai să o găsești fie dimineața devreme, fie la amiază, fie târziu în noapte – întocmai precum în inconstanțele vieții ei, în general. La început, nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut cunoștință cu obișnuiții cafenelei, care i-au dat un nume: Louki.
„M-am întrebat dacă vreuna dintre cunoștințele sale îi vorbise despre Condé, înainte de a fi venit aici prima dată. Sau dacă cineva îi dăduse întâlnire la această cafenea și nu venise. În acest caz, zi de zi, seară de seară, ea nu s-ar mai fi dezlipit de acea masă, sperând să-l regăsească în acest loc, care era singurul punct de reper pentru ea și acest necunoscut. Niciun alt mijloc de a-l întâlni. Nici adresă. Nici număr de telefon. Doar un prenume.
Dar poate că ajunsese aici din întâmplare, ca mine. Se afla prin cartier și voia să se adăpostească de ploaie. Am crezut întotdeauna că există anume locuri magnetice, care te atrag dacă treci prin preajma lor. (…) Și iată-te ajuns aici, exact în punctul unde trebuia să ajungi.”
La Condé nu se puneau întrebări despre proveniență. Majoritatea erau tineri, în jur de 25 de ani. N-aveau niciun trecut de dezvăluit, trăiau numai în prezent. Se mulțumeau să fie acolo, unii printre alții.
„Pentru mine, toamna n-a fost niciodată un anotimp trist. Frunzele moarte și zilele tot mai scurte nu mi-au evocat nicicând un sfârșit oarecare, ci mai curând o așteptare a viitorului. În serile de octombrie, la ora când se lasă noaptea, Parisul întreține o atmosferă electrizantă. Chiar și când plouă. Nu-s prost dispus, în orele acelea n-am nici sentimentul scurgerii timpului. Mi se pare că totul e posibil. Anul începe în luna octombrie. Se deschid școlile; cred că este anotimpul proiectelor.”
„Am tăcut. Trăim la cheremul anumitor tăceri”
Cartea spune o poveste pe mai multe voci, din mai multe perspective, toate având-o în comun pe Louki: o femeie tânără, care încearcă din răsputeri să evadeze din rutina propriei vieți, practicând un sport numit „fuga”: mai întâi de mamă, apoi de soț și, în general, de tot ce are să-i fie aproape, la un moment dat.
„Am tăcut. Trăim la cheremul anumitor tăceri. Știm multe unii despre alții. Atunci încercăm să ne evităm. Cel mai bine este, desigur, să ne pierdem definitiv din vedere.”
Într-un alt loc al Parisului, Jean-Pierre Choureau își căuta cu disperare soția. Se căsătoriseră într-o sâmbătă dimineața, cu doi martori, colegi de birou. Dar, într-o zi, după o ceartă banală, dispăruse fără urmă.
„În această viață, care îți pare uneori ca un maidan imens, fără niciun stâlp indicator, în mijlocul tuturor liniilor de fugă și orizonturilor pierdute, ți-ar plăcea să găsești puncte de reper, să alcătuiești un fel de cadastru, ca să n-ai impresia că navighezi la voia întâmplării. Atunci, oamenii urzesc legături, încearcă să facă mai statornice întâlnirile întâmplătoare.
„Exista un moment, în care nu mai trebuie să asculți pe nimeni. Ce știa el, Jean-Pierre Choureau, cu adevărat despre Jacqueline Delanque? Nu mare lucru. Trăiseră împreună abia un an de zile. (…) Am deschis ușa. Stătea în spatele meu. Părea că înghețase acolo. Nu-mi dau seama, dar cuprins de o senzație de amețeală și de un val de amărăciune, i-am spus pe un ton agresiv:
– Ați sperat cu adevărat că o să îmbătrâniți lângă dânsa?
Am făcut-o oare ca să-l trezesc din toropeala și din descurajarea care-l cuprinseseră? A făcut ochii mari și m-a privit temător.”
Toate cele patru perpsective, din ipostaza a tot atâtea persoane diferite, încearcă să reconstruiască, cu alura unui roman polițist, viața mereu incompletă a lui Louki.
„- Îți faci studiile?
Nu știam dacă să răspund. Dintotdeauna visasem să fiu studentă, pentru că acest cuvânt mi se părea elegant. (…)
– Da, sunt studentă.
– Studentă la ce?
Mă lua din scurt. Candoarea privirii ei mi-a dat curaj. Categoric nu-și putea închipui că mint.
– Limbi orientale.
Părea impresionată. Ca urmare, nu mi-a cerut niciodată detalii privind studiile mele de limbi orientale, nici orarul cursurilor, nici unde este școala. Ar fi trebuit să-și dea seama că nu urmam nicio școală. (…) În noaptea aceea, m-a însoțit până la mine acasă. La rândul meu, am vrut să știu cu ce se ocupa. Mi-a spus că fusese dansatoare, dar că, în urma unui accident, fusese nevoită să renunțe la această meserie. Dans clasic? Nu, dar avea alura cuiva care făcuse dans clasic. Astăzi, îmi pun o întrebare, care nici nu-mi trecuse prin minte atunci: fusese și ea dansatoare, pe cât fusesem eu studentă?
„Nu eram eu însămi, decât în clipa în care plecam”
Printre multele ei încercări de a simți că trăiește și evadând dintr-un peisaj într-altul, Louki alternează diverse medii și feluriți oameni. Le schimbă cu o ușurință uimitoare, ale cărei baze le pusese, de fapt, încă din copilărie.
„În cele din urmă, i-am amintit că era Timpul.
– Timpul ca să fac ce?
După sunetul vocii sale, am priceput că nu avea să mai ia vreodată metroul, ca să coboare la stația Sablons.”
„Eram absolut hotărâtă să nu mă mai întorc la gașca de la Canter. Mai târziu, am regăsit aceeași stare de beție, de fiecare dată când rupeam legătura cu cineva. Nu eram într-adevăr eu însămi, decât în clipa în care plecam. Singurele mele amintiri plăcute sunt cele ale fugii precipitate.”
„Primăvara de-abia începuse, noi urma să plecăm, în curând. Unde? Nu știam încă. Poate în Mallorca sau în Mexic. Poate la Londra sau Roma. Locurile nu mai aveau nicio importanță, se confundau unul cu altul. Singura țintă a călătoriei noastre era să ajungem ÎN INIMA VERII, acolo unde timpul se oprește și unde acele orologiului marchează pentru totdeauna ora unică: amiaza.”
Pe tot parcursul întâmplărilor este prezentă încercarea atât de firească și de umană, de a te regăsi, de a atinge un echilibru, de a ajunge într-un loc, care să te facă te simți că e al tău, că îi aparții.
„Și acolo – astăzi, când nu am ce pierde – îți pot mărturisi: am simțit pentru singura dată în viața mea ce înseamnă Eterna Reîntoarcere. Până atunci, mă străduiam cu o bunăvoință de autodidact, să citesc cărți pe această temă. Era chiar înainte să cobor scările stației de metrou de la biserica d’Auteuil. De ce tocmai în acel loc? Habar n-am de ce și, în fapt, asta n-are nicio importanță. Am rămas un moment nemișcat și am apucat-o de braț. Eram acolo împreună în aceeași piață de-o veșnicie și făcusem deja plimbarea noastră prin cartierul Auteuil în cursul miilor și miilor de alte vieți. Nu era nevoie să-mi consult ceasul. Știam că era amiază.”
„Aici vom locui, într-o bună zi. De altfel, aici am locuit întotdeauna”
Sunt moment când acțiunea este tulburătoare, când te gândești dacă personajele sunt într-o stare normală sau într-una de reverie continuă.
„Am văzut-o ieșind pe micuța ușă a garajului. Mi-a făcut un semn, agitând brațul prin aer, același semn de altădată (…). Vine către mine cu același pas nonșalant, deși s-ar zice că a-ncetinit cumva, de parcă timpul n-ar mai avea nicio însemnătate. Mă ia de braț și hoinărim prin cartier. Aici vom locui, într-o bună zi. De altfel, aici am locuit întotdeauna.”
„Când am trecut pe lângă Palais-Royal, se lăsase noaptea. (…) Un câine ne-a urmărit pe toată strada Rivoli până la Saint-Paul. Apoi, câinele a intrat în biserică. Nu ne simțeam câtuși de puțin obosiți, Louki mi-a spus că ar putea merge așa întreaga noapte.
Treceam printr-o zonă neutră, chiar înainte de l’Arsenal, pe câteva străzi pustii, care te fac să te întrebi dacă or fi locuite. La primul etaj al unei clădiri, am remarcat două ferestre mari, luminate. Ne-am așezat pe o bancă de vizavi și nu ne puteam desprinde privirea de la acestea. Era o lampă cu abajur roșu, care răspândea această lumină filtrată. Se zărea o ramă aurită pe peretele din stânga. Ceilalți pereți erau goi. Pândeam o siluetă trecând întâmplător prin fața ferestrelor, dar nu, aparent nu era nimeni în această încăpere, despre care nu știai că este salon sau dormitor.
– Ar trebui să sunăm la ușă, mi-a spus Louki. Sunt sigură că cineva ne așteaptă. (…) În noaptea aceea, i-am spus că nu trebuia să se obosească sunând la ușă. Nu era nimeni acolo. (…)
Noi doi eram cei care locuiau în apartamentul de vizavi. Uitaserăm să stingem lumina. Și rătăcisem cheia. Câinele de adineauri probabil că ne aștepta. A adormit în camera noastră și avea să rămână acolo, să ne aștepte până la sfârșitul timpurilor.”
„Din acest moment, am putea să locuim aici, i-am spui lui Louki. Un pat de o singură persoană, dar nu era prea îngust pentru noi. Nici perdea, nici jaluzele la fereastră. Am lăsat-o întredeschisă din cauza căldurii. Jos, muzica se oprise, dar auzeam în schimb hohote de râs. Ea mi-a șoptit la ureche:
– Ai dreptate. Ar trebui să rămânem aici pentru totdeauna.
(…) Am reținut adresa hotelului: strada Grand-Prieuré, numărul 2. Hotel Hivernia. Pe tot parcursul anilor anoști, care au urmat, atunci când mi se cerea adresa și numărul de telefon, spuneam: «N-aveți decât să-mi scrieți la Hotelul Hivernia, strada Grand-Prieuré, numărul 2». Ar fi trebuit să mă duc să caut toate acele scrisori, care mă așteptau de-atâta timp și care au rămas fără răspuns. Aveai dreptate, ar fi trebuit să rămânem pentru totdeauna acolo.”
„În ziua în care mă dusesem să verific dacă parterul vechii clădiri în care locuia mai era învelit în iederă, o întrebasem pe portăresă dacă nu știe cumva noua adresă a lui Guy de Vere. Ea îmi răspundea pur și simplu: «Plecat fără să lase adresă». I-am povestit ce mult m-am mai învârtit prin scuarul Lowendal.
– Ești incorigibil, Roland, cu povestea asta cu iedera… Te-am cunoscut de foarte tânăr, nu-i așa? Ce vârstă aveai, pe-atunci?
– Douăzeci de ani.
Ei bine, mi se pare că, încă de la vârsta aceea, plecaseși în căutarea iederii pierdute. Mă înșel? (…)
Bottom line: „În cafeneaua tinereții pierdute”, de Patrick Modiano, e o carte pe care „am devorat-o” în câteva ore, ambiționată de acțiunea ei, care nu-ți lasă prea mult de ales s-o pui deoparte. E genul de lectură pe care o poate parcurge oricine, începând din liceu aș spune, dar care probabil are cea mai mare însemnătate pentru o persoană mai în etate. Mi se pare că face parte din categoria de subiecte foarte versatile: are mereu o altă însemnătate, în funcție de vârstă și de ceea ce ai trăit în viață.
