Am devorat – cred că e cel mai potrivit termen – cartea „Încă aud muzica noastră în gând”, citind-o în doar câteva zile. Cu ea mi-am început și terminat ziua, atât de mult mi-a plăcut, fiind una dintre situațiile în care, la terminarea cărții, am avut (și încă mai am) senzație accentuată că-mi lipsește ceva, că sunt incompletă. 🙂
Dar să nu mai zăbovim și să intrăm în viețile lui Véra și Yanis, doi oameni care se iubesc enorm, la fel sau poate chiar mai intens ca-n prima zi. În plus, au trei copii frumoși – pe Joachim, fratele cel mare, Ernest și pe Violette, mezina și răsfățata casei. Au tot ce-și doresc și sunt conștienți din asta, sunt fericiți zi de zi. Și, indiferent de ce se întâmplă și de ce greutăți sau obstacole apar, își reamintesc reciproc că „încă aud muzica noastră în gând”, practic laitmotivul vieții lor, grație căruia se recalibrează și se regăsesc mereu.
Véra lucrează la o agenție de voiaj, care nu-i aduce doar satisfacții, ci și pe cea mai bună prietenă – Charlotte. Inițial clientă – una extravagantă, Charlotte o îndrăgește pe Véra ajung să aibă o conexiune aparte, căreia îi dau curs numaidecât.
Yanis lucrează cu fratele Vérei, Luc, la cabinetul de arhitectură al celui din urmă. Partea bună este că se completează grozav: Yanis e genul de om creativ, spontan, jovial, cu umor, Luc e taciturn, pragmatic, cu o mină deseori încruntată. Doar că diferențele dintre ei le erodează relația și ajung într-un punct critic. Yanis se simte neapreciat și o cantitate neglijabilă, iar Luc îl consideră nechibzuit și repezit.
Când muzica lor din gând e auzită și de altcineva
Ca un făcut, atunci apare în peisaj Tristan. Un potent om de afaceri cu mai multe proprietăți imobiliare, care au nevoie de o echipă de arhitecți pentru a fi puse la punct și pregătite pentru chirie, așa că își caută răspunsurile în cea formată din Luc și Yanis. De altfel, Tristan pare captivat de Yanis, de entuziasmul lui, de faptul că se arată capabil de fapte mărețe. Cu Luc, pe de altă parte, nu are neapărat o conexiune, dar nici nu vorbește fățiș despre vreo incompatibilitate.
„Nu i se întâmpla niciodată ca o întâlnire să-l dea peste cap. Le provoca, rămânând stăpân pe orice situație – asta se spunea despre el în lumea afacerilor. Dar acum totul îl derutase. (…) Nimic nu era ca de obicei. Privirea i-a fost atrasă de un grup vesel, exuberant chiar, care mergea în fața lui. Înconjurată de trei copii, o femeie într-o rochie roșie cu buline mari, albe, mergea săltat, părea atât de ușoară, abia atingând pământul. (…) Deși era încă departe de ei, auzea vocile copiilor care cântau. S-a întrebat dacă nu aterizase într-o dimensiune paralelă. Era complet bulversat; bărbatul de la biroul de arhitectură, apoi această femeie cu copiii ei îl tulburau, îi dădeau impresia că pierde controlul. Mica familie a trecut pe lângă ei fără să-i adreseze nicio privire, lui, bărbatului invizibil în costum negru și cravată. Ceva mai puternic decât el l-a făcut să traverseze și să o ia înapoi. Trebuia să îi urmeze. Voia să știe mai mult; să-și satisfacă pe loc curiozitatea, cu orice preț.”
„Încă aud muzica noastră în gând”, de Agnes Martin-Lugand
O răbufnire care servește unui nou început
Însă, în momentul în care Luc nu vrea să se implice în proiectul lui Tristan, Yanis ajunge la capătul răbdării în relația cu al său cumnat și susținut de soția sa, pune piciorul în prag – demisionează de la cabinetul de arhitectură, având planul de a se relansa în domeniu din postură independentă. Ruptura nu se manifestă doar la nivel profesional, ci și personal – brusc, lui Luc „i se taie accesul” la cei trei nepoți, de care era atât de atașat și nici sora lui nu vrea să-l mai vadă. Apoi, în scurt timp, Vera își pierde conexiunea și cu cea mai bună prietenă, Charlotte, fiind nemulțumită că aceasta din urmă nu pare să-l susțină pe Yanis în „revoluția” sa profesională.
Aflând de noul drum al lui Yanis, Tristan se oferă să fie investitorul lui și, treptat, se împrietenește cu Yanis. De aici și până la a fi parte din viața lui, implicit și a Vérei și a copiilor, mai este doar un pas. Cine luate împreună, vacanțe petrecute laolaltă – deodată, Tristan devine un obișnuit al căminului Vérei și al lui Yanis, în ciuda scepticismului Vérei, care nu știe cum să încadreze bunătatea lui Tristan și nu îi înțelege motivul implicării totale și dezinteresate.
– Nu vreau să-mi fac iluzii, i-am spus. Chiar dacă voi munci din greu ca să-mi găsesc un loc al meu, poate că voi da greș. O iau de la zero. În afară de tine, nu am clienți și nu voi încerca să îi iau pe cei ai lui Luc. Ești conștient de asta?
„Încă aud muzica noastră în gând”, de Agnes Martin-Lugand
– Ești lucid și onest, lucru care îți face cinste. Îmi place asta la tine.
– Oprește-te două minute din excesul de amabilitate, Tristan! L-am întrerupt ridicând tonul.
– Ne-am înfruntat din priviri câteva secunde. El rămânea, încă o dată, imperturbabil, în timp ce eu mă agitam. Ce putea să-l atingă sau să-l zdruncine? Nu mare lucru, cel puțin asta era imaginea pe care o oferea. Apoi am reluat, mai calm:
– Pari să nu înțelegi. Ceea ce încerc să-ți spun este că poate va trece mult timp până când voi putea să aduc beneficii.
– Ăsta-i jocul, continuă.
Hotărât lucru, avea răspuns la toate.
– Nu pot să-ți promit un procentaj, în orice caz nu atât timp cât nu voi avea un bilanț asupra activității mele.
– Să lăsăm să treacă primul semestru înainte să facem o evaluare. Nu pun presiune pe tine. Dar, Yanis, relaxează-te, te rog, nu te cenzura din cauza banilor! Îndrăznește!
Am scuturat din cap, complet năucit. Îmi dădea cheile paradisului. Era nesperat.
Încă aud muzica noastră în gând. Sau nu?!
Treptat și pe nesimțite, lucrurile escaladează și o iau la vale. Ceea ce m-a atins profund, mai ales că am rezonat foarte mult cu conexiunea dintre Véra și Yanis. Gândul că relația lor e mai mult decât pusă la încercare m-a sensibilizat peste măsură și am proiectat-o în viața mea – să-l pierd pe Andrei, jumătatea mea, sub orice formă ar însemna pierderea asta, e de departe cea mai mare frică a mea, așa că am trăit parcursul cărții foarte intens.
Ce pot să spun este, în ciuda faptului că imaginația este una dintre trăsăturile mele definitorii, că nu am reușit să intuiesc parcursul cărții aproape mai deloc și m-a luat prin surprindere iar și iar, ceea ce o face și mai frumoasă în ochii mei, și mai capabilă să te treacă printr-o gamă variată de trăiri.
Cât regretase că intrase în biroul acela despre care auzise vorbindu-se din ce în ce mai mult. Ironia sorții, în seara aceasta era aniversarea acelei întâlniri, dar era singurul care își amintea. Era la fel de plăcut ca în mai, cu fix un an în urmă, și îi privea tot printr-un geam. Al unui restaurant unde cinau împreună cu copiii lor, fratele și cealaltă femeie, al cărei nume îl uitase. Sărbătoreau vânzarea faimoasei garsoniere, el era în sfârșit propriul lui șef, nu mai avea nevoie de nimeni, reușise, așa cum voia, reputația lui era de acum solidă, era recunoscut de colegi. În jurul mesei, erau veseli și aproape că-și regăsiseră nepăsarea de altădată. Nu, se înșela, se iubeau și mai mult, el și ea erau unul. Departe de a-i doborî, ceea ce le făcuse el nu avusese ca rezultat decât să-i întărească. Culmea, îl ajutase să se maturizeze. A rânjit trist, singur în colțul lui. Apoi a tresărit când obiectul fascinației lui s-a ridicat. (…). El a învârtit-o în aer. Ea râdea, fericită. S-a lăsat hipnotizat o ultimă oară de melodiile vocilor lor, de râsetele lor, de armonia mișcărilor rochiei ei colorate în jurul picioarelor ei. Da, o ultimă oară, venea să le spună adio. Va dispărea, va lua totul de la capăt în altă parte, era singura soluție dacă voia să se vindece de ei, dacă voia să nu mai audă muzica lor în gând.
„Încă aud muzica noastră în gând”, de Agnes Martin-Lugand
