„Teresa Brusés a fost marea obsesie și, totodată, se zice, marea nenorocire a pictorului Amadeo Lax. Din cele 37 de portrete cu ea, numai o treime datează din timpul celor opt ani, cât a durat căsătoria lor. Cel mai neobișnuit dintre ele, considerat capodopera pictorului, a fost această frescă de mari dimensiuni, lucrată în timpul reamenajării unui patio din locuința lor” – așa intrăm, treptat, în lumea lui Amadeo Lax, un pictor provenit dintr-o familie mai mult decât înstărită, a cărui viață ascunde, însă, o mulțime de secrete – și, chiar când ai impresia că începi să-l cunoști, realizezi că mai ai multe, tare multe de aflat și, rând pe rând, alegerile sale nu încetează să te uimească.
Când tot ce credeai că știi despre familia ta începe „să scârțâie”
„Încăperi ferecate” alternează diverse întâmplări și episoade din existența familiei Lax, cititorul fiind purtat, treptat, prin perspectiva mai multor generații. Există, însă, un numitor comun: un mix între destrăbălare, forțarea limitelor morale și corupție.
Mai înspre zilele noastre, într-o zi de iarnă a anului 2010, Violeta Lax primește o misivă ieșită din comun, de la o expeditoare încă necunoscută, dar cu care are să afle că împarte mai mult, decât și-ar putea închipui.
„O să credeți că această scrisoare vine de pe altă lume. Iertați-mă că nu v-am trimis-o pe calea diabolic de rapidă pusă la îndemână de aceste mașinării, dar fac parte dintre cei care încă mai cred că rândurile scrise conțin ceva mai mult, decât un mesaj: pulsul mâinii care scrie, umezeala lacrimii ce le însoțește și poate că și tremurul emoției care le justifică. Problema pentru care vă scriu o să vi se pară, la început, străină de dumneavoastră: mama mea a murit de câteva săptămâni. Absența ei ne-a provocat o tristețe, pe care nimic nu o poate îndepărta. Poate numai împlinirea ultimelor ei dorințe, chiar dacă acestea sunt pentru noi la fel de surprinzătoare, presupun, ca și pentru dumneavoastră. Toate acestea, veți înțelege, cer câteva ore de conversații. Sunt lucruri care trebuie discutate față în față, însoțite de o mâncare bună și de un peisaj frumos ca fundal.”
Atât de diferiți și, totuși, cu același sânge
Așa se întâmplă ca, din câteva cuvintele așternute pe foaie de Fiorella Otrante, să se pregătească o schimbare radicală în viața Violetei Lax, care descoperă că aproape nimic din ceea ce știa despre familia sa nu era tocmai adevărat.
„Istoria picturii, artei, literaturii e doldora de persoane nesuferite, pline de talent. Oameni care umplu manualele, dar au fost un adevărat blestem pentru cei care au avut nenorocul de a trăi în preajma lor”, e o conștientizare care își face loc în mintea Violetei Lax, care încă nu-și dă seama cât de bine se potrivește în istoria rădăcinilor sale, despre care începe, ușor-ușor, să cunoască tot mai mult și tot mai „din spate”. Ajunge cu firul poveștii tocmai până la străbunicii ei, care în contrast cu bunicul său, Amadeo Lax, formaseră o familie întrucâtva atipică vremurilor, considerându-se reciproc și până la finele vieții, cel mai mare noroc unul pentru celălalt.
„În acea zi, familia Golorons a mâncat în salonul de gală, acolo unde porțelanul, cristalul și tacâmurile de argint, destinate marilor ocazii, s-au întrecut în strălucire. După ce s-au cunoscut mai bine, cei doi tineri nu au putut decât să se bucure de norocul pe care l-au avut, într-o epocă în care căsătoriile nefericite erau la ordinea zilei. Lui Rodolfo i-a căzut cu tronc acea revoluționară simpatică, deosobită, idealistă, insolentă, dar de o bunătate cum nu mai întâlnise, până atunci. Se numea María del Roser, dar el i-a zis Rorró, Rorrita, Rorrorita și alte asemenea nume de alint, care mai de care mai vibrant. A adorat-o, încă de când a văzut-o susținându-și cu tărie părerile de la înălțimea unei tribune și, de atunci până în clipa morții, a rămas convins că ea a fost cel mai mare noroc din viața lui. «Rorró, Rorró, tu chiar ești un adevărat remediu pentru nervi. Ar trebui să fii distilată și vândută în farmacii»”.
Granița dintre clasele sociale, „invizibilă” când vine vorba despre sentimente
Întocmai cum era obiceiul vremurilor în cazul familiilor înstărite, Amadeo Lax crește împreună cu o bonă, Concha, față de care mama lui nutrește, încă din primele clipe, o simpatie profundă, care „dizolvă” diferența între clasele sociale: „Atunci, cu acea doamnă rafinată, s-a petrecut un lucru la care Concha nu se așteptase, ba chiar era stânjenitor: ochii i s-au umplut de lacrimi. A fost surprinsă să vadă că și doamna plângea la fel ca ea. Până atunci, crezuse că aristocrații nu făceau astfel de lucruri. A urmat o clipă de tăcere, o încrucișare a privirilor, o complicitate mută care a parafat între ele un pact nerostit”.
De altfel, María del Roser se arată, în repetate rânduri, drept un om elegant și, totodată, spiritual și gata să detensioneze orice situație, având mereu pregătite câteva cuvinte care „să smulgă” un zâmbet: „Cu fiecare an care trece, e nevoie de o jumătate de oră în plus în fața oglinzii, glumi ea, văzându-și chipul reflectat. După logica asta, ar fi trebuit să încep să mă îmbrac, încă de săptămâna trecută”.
Când crezi că ai scăpat și, de fapt, doar te afunzi
Și, totuși, Amadeo Lax se dovedește a fi destul de diferit, față de originea sa. Dacă mama lui, María del Roser și tatăl său, Rodolfo Lax, sunt niște oameni distinși și vivizi, Amadeo Lax alege altă cale. Încă din adolescență, Amadeo Lax se conturează drept un personaj taciturn și interiorizat. Ironic, ajunge să se căsătorească împreună cu Teresa Brusés, o prezență mai mult decât elegantă și cumsecade, care credea că scăpase din infernul de acasă și că se îndreaptă către o viață mai bună.
„Cei șapte frați Brusés, cu vârste curpinse între șase luni și 16 ani, s-au trezit orfani de tată și de mamă, intrați pe mâna unei mame vitrege, care împlinise 75 de toamne. Infernul bieților copii a durat 10 ani, exact cât a mai trăit bătrâna. În cei 10 ani, cea de-a doua doamnă Brusés a avut destul timp încât să stingă vocații, să ruineze căsătorii, să năruiască visuri”.
Însă Teresa Brusés are să descopere că nu a tras cartea câștigătoare nici cu Amadeo Lax, doar că adevărul se va lăsa așteptat chiar și zeci de ani.
Toate au fost, la timpul lor, ceva exagerat
„Încăperi ferecate” prelevă, pe alocuri, un umor „delicios”, care se ivește printre diverse întâmplări petrecute în istoria ultimelor secole.
„Dar în camerele destinate servitorilor nu se găsea o adevărată noutate, după care jinduiau cu toții: lumina electrică. În casa veche, iluminatul încă se făcea cu gaz și lămpi de petrol, așa că puțini își puteau imagina cum se poate ca printr-o simplă atingere să se producă lumină din altă lume. Erau mulți cei care respingeau electricitatea și apăreau mereu povești înspăimântătoare, cum ar fi că în Italia cine călca pe șinele de tramvai murea pe loc. Erau mulți oameni care refuzau să treacă pe sub un bec aprins sau, mai rău, nici măcar nu intrau într-o încăpere scăldată în lumină electrică.
– Capricii de bogătași! bodogănea Juanita, bucătăreasa. Dacă Domnul Dumnezeul nostru întinde noaptea peste Pământ, de ce să aprindem noi tot felul de lumini?”
Pe parcursul cărții, se lasă descoperite și extravaganțele vremurilor și cum erau ele privite.
«Citroën 14HP limuzină cu caroserie elegantă». Niciun spirit în pas cu vremurile nu ar fi rezistat unei asemenea descrieri. A fost unul dintre primele automobile din oraș, înmatriculat al patrulea și atât de renumit, încât în primele luni de la cumpărare trecătorii se opreau și aplaudau la trecerea lui.”
Intrigată de informațiile pe care le află, treptat, despre înaintașii săi, Violeta Lax nici măcar nu intuiește câte surprize o așteaptă și în ce fel „vor săpa” în interiorul ei.
Când tot ce știai „se dizolvă” și lasă loc unei cu totul alte realități
„Arhitectul explorează locul cu un spray de vopsea în mână. Face o cruce roșie pe pereții care urmează să fie demolați. Mai târziu, se va retrage în birou, ca să nu-și umple costumul de praf. Dar nu a ținut cont de un inconvenient. După a doua zi de muncă, primește un telefon de la șeful de echipă.
– Am găsit o ușă la etaj, după un perete. Vreți să o vedeți sau o dăm jos?
Arhitectul e un om responsabil și curios. Vrea să vadă despre ce e vorba. Ajunge înainte de prânz. Muncitorii au plecat să mănânce. Șeful de echipă îl conduce la etaj. Prin breșa făcută într-un perete lateral se vede o ușă dublă. Din cauza demolării, o parte e spartă, iar cealaltă parte e găurită, dar vopseaua de un roz stins încă se mai poate vedea. La fel și clanța, care a rezistat.
– Ciudat, zice șeful de echipă. E încuiată.”
Ușor-ușor, Violeta Lax ajunge să înțeleagă prea bine „prăpastia” care se ivește între aparențe și realitate și înțelege în profunzime „capcana” în care poate pica privitorul asupra unei bucățele de vieți a cuiva.
„Tablourile comportă un mare risc pentru privitor: te îndeamnă să-ți imaginezi tot felul de povești. Poate că demoazela culcată, care privește lumea cu ochii ei candizi, a fost de fapt o femeie rece și necruțătoare, care le-a făcut viața un iad tuturor celor din jurul ei. Sau că soții ce se țin romantic de mână, în timp ce pozează inocenți și relaxați, sun un lămâi învăluit în lumina verii, cu fiii lor tolăniți în iarba fragedă au fost, de fapt, în viața adevărată, doi necunoscuți unul pentru celălalt, care abia reușeau să se întâlnească acasă suficient de mult pentru ca tabloul să poată fi terminat și, desigur, erau nepăsători față de copiii lor, care au fost crescuți de servitori și de bucătărese, în vreme ce soții lor lâncezeau în hoteluri din stațiuni balneare, fiecare într-o altă țară. Se întâmplă ca în romane: minciuna face parte din regulile jocului.”
Dacă nu faci pace cu trecutul, îți va distruge prezentul
Așa se face că, la un moment dat, Violeta Lax se trezește în mijlocul unei situații hilare ei: dacă, până atunci, își dedicase cariera operelor de artă, inspirată de talentatul său bunic pictor, între timp realizează că s-ar putea ca viața sa de până atunci să fi fost clădită pe niște piloni care, deodată, șubrezesc.
„Nu știu dacă vreau să conduc un muzeu dedicat unui astfel de om. Nici măcar nu mai știu dacă merită să-i fie respectată memoria. Da, știu, fiecare om are mai multe fețe. Artistul genial nu trebuie neapărat să fie un om exemplar. Când e vorba despre opere de artă, nu trebuie să ne lăsăm influențați de sentimente. Am rostit de multe ori aceste cuvinte, dar niciodată cu referire la bunicul. Mă tentează ideea de a rămâne aici, dar nu și ideea de a rămâne cu el, cu amintirea amplificată a acelei ființe deplorabile, care a fost Amadeo Lax.”
Ce să fi făcut Amadeo Lax atât de rău și ce secrete tenebroase ascunde este o întrebare care se ivește în mintea cititorului, pentru care „Încăperi ferecate” are răspunsul dozat, „risipit” în mai multe secvențe, de-a lungul celor peste 400 de pagini, care au tot ce el trebuie să te țină cu sufletul la gură. Și, mai ales, să te facă să-ți dorești să (re)vezi Barcelona!
