Romanul de debut al Elenei Ferrante, „Iubire amară” mi s-a părut întocmai cum îi spune și titlul. Atât de amar, încât am perseverat aproape trei luni, până ce am reușit să îl termin și cred că doar simpatia pentru tetralogia „Prietena mea genială” m-a făcut să perseverez într-atât. Sau poate incapacitatea mea de a admite că n-aș putea duce ceva la bun-sfârșit?! 🙂
„Iubire amară” începe „abrupt”: Delia are parte de un „cadou” neobișnuit de ziua ei, aflând că mama sa a murit înecată. Apoi, romanul „curge” printr-o incursiune între prezent și trecut, totul încărcat de o emoție grea, care e accentuată de relația pe care o are Delia atât cu mama ei, cât și cu tatăl.
„…doi tineri i-au văzut corpul plutind la câțiva metri de mal. Avea pe ea doar sutienul. Valiza nu s-a găsit. Nu s-a găsit taiorul bleu. N-au găsit nici măcar chiloții, ciorapii, pantofii, geanta cu actele. Dar avea pe deget inelul de logodnă și verigheta. La urechi purta cerceii pe care tata i-i dăruise cu o jumătate de secol în urmă.
„Iubire amară” mi se pare o carte greu nu doar de iubit, ci chiar și de tolerat. Nu au ajutat nici destulele pasaje inconfortabile, pe care le-am găsit pline de cruzime și împovorăate de sărăcie, din copilăria și viața Deliei, care se chinuie din răsputeri să se distanțeze de rădăcinile ei. Lucru tocmai ușor, după cum afli încă din primele pagini ale cărții.
„Tatăl meu s-a strâmbat și mi-am dat seama că îi lipseau incisivii de sus. Cei de jos se lungiseră și îngălbeniseră.
– De ce n-ai venit la înmormântare? L-am întrebat.
– Când cineva moare, moare.
– Trebuia să vii.
– Tu o să vii la a mea?
– Nu.
Imensele cearcăne de sub ochi i s-au făcut vineții.
N-o să vii pentru că o să mor după tine, a bodogănit.
Apoi, fără să mă aștept, mi-a tras un pumn.”
De fapt, în stilul clasic al Elenei Ferrante, violența fizică și verbală e aproape la ordinea zilei, ițindu-se de peste tot: pe stradă, printre cunoștințe, chiar și mai ales în familie.
„- Erai odioasă încă de mică! a urlat. Tu ai îndemnat-o pe mama ta să mă părăsească. V-ați folosit de mine și apoi mi-ați dat cu piciorul.
– I-ai distrus viața, am replicat. N-ai ajutat-o niciodată să fie fericită.
– Fericită? Nici eu n-am fost niciodată fericit.
– Știu.”
Îmi place să cred că orice carte poate să aducă ceva bun – e drept, e posibil să mă auto-motivez, date fiind cele trei luni „investite” în „Iubire amară”. Așadar, dacă ar fi să spun cu ce am rămas bun:
– am găsit revigorantă ideea normalizării situației Deliei, adică o femeie de 45 de ani, diferită față de ceea ce aștepta societatea, în urmă cu câțiva ani: fără a fi căsătorită ori a avea copii;
– lupta interioară a Deliei de a se separa de rădăcinile ei și de a nu duce mai departe violența din familia ei, alegând schimbarea;
– franchețea dezarmantă a personajului principal, care spune cam tot ce-i trece prin minte și nu neapărat totu-i „ortodox”.
Tu ai citit „Iubire amară”? Dacă da, cum ți s-a părut? Dacă nu, ai mai citi-o după rândurile acestea? 🙂
