„Leii Siciliei” povestește istoria reală (completată cu imaginația autoarei, Stefania Auci) a unei familii din Italia, pe numele ei Florio. Trăirile și angoasele a trei generații sunt așternute în cele peste 600 de pagini (care merită cu prisosință) și, parcurgându-le, n-am putut să nu mă las uimită de cum problemele s-au rostogolit de la o epocă la alta. Totuși, am avut și mica mea „victorie” – din cele trei generații, măcar una a cunoscut iubirea reciprocă – și aceea toxică pentru zilele noastre, dar din păcate în acord cu vremurile secolului XVIII.
Povestea noastră începe în Bagnara, un oraș din regiunea Calabria, a anilor de final 1700, unde mai rău decât traiul de pe o zi pe alta e doar gândul iminent al unui cutremur, care poate veni oricând și rade tot în jurul lui.
„- Ah, mamă!
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Mai mult o îngânare. O rugă, poate, în căutarea unei consolări. A unui umăr de care-i este dor de când abia dacă-mplinise șapte ani. De când mama lui, Rosa, a murit. Era în 1783, an blestemat de Dumnezeu, anul în care pământul nu s-a oprit din scuturat până când satul lor, Bagnara, s-a transformat într-un morman de moloz. Cutremurul nimicitor care a lovit atunci Calabria și Sicilia, provocând mii și mii de morți, luase cu el peste noapte câteva zeci de oameni din Bagnara.”
Palermo, o sclipire de speranță pentru o viață mai bună
Într-o zi, chiar după un alt cutremur care le zguduie casa din temelii, parte din familia Florio decide că vrea să locuiască într-o lume mai sigură. Astfel, Paolo își anunță familia că nădăjduiește să contureze un viitor altfel, mai bun spune el, pentru ei și pentru copilul său, Vincenzo. Soția, Giuseppina, trebuie să îl urmeze fără comentarii – deh, cutumele vremii. Ignazio, fratele lui Paolo, o face și el – nu se știe prea bine dacă din solidaritate sau, poate, dintr-o afinitate platonică purtată dintotdeauna cumnatei sale.
„Ignazio își pleacă privirea în direcția cumnatei. În clipa în care Giuseppina își ridică ochii și privirile li se întâlnesc, tânărul înțelege că și ea a căzut pradă aducerilor aminte. Vorbesc aceeași limbă, în adâncul lor sălășluiește aceeași suferință, sufletele lor poartă cu ele aceeași singurătate.”
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Așa că toți patru o iau de la capăt și se mută în Palermo. Aici, sunt primiți cel puțin ostil, doar că familia Florio nu este deloc genul care să capituleze – cumva, cutremurele care au venit de atâtea ori și le-au luat tot i-au făcut puternici și le-a cultivat spiritul de supraviețuitor, indiferent de condiții. Și, fără să stea prea mult pe gânduri, cei doi frați, Paolo și Ignazio, pun la cale un mic magazinaș cu mirodenii. Care, la vremea aceea, erau singura speranță de supraviețuire a unor oameni aflați în boală și, poate, chiar la un pas de moarte.
Miordeniile, baza imperiului familiei Florio
„Scorțișoară, piper, chimen, anason, coriandru, șofran, sumac, scorțișoară chinezească…
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Nu, acestea nu sunt doar simple condimente pentru gătit. Sunt și leacuri, sunt și cosmetice; sunt și otrăvuri, și parfumuri, dar și îmbierea unor țări îndepărtate, pe care puțini au avut ocazia să le vadă.
Până să ajungă pe tejgheaua unui negustor de mirodenii, un baton de scorțișoară sau o rădăcină de ghimbir trece prin zeci de mâini, călătorește pe spinarea catârilor sau a cămilelor, în caravane nesfârșite, traversând oceanul către porturile europene.”
Numai că, fiind primiți cu ostilitate în Palermo, mai cu seamă cei care se simțeau amenințați de familia Florio împrăștie felurite zvonuri – orice, ca să-i țină pe oameni la distanță de mica lor afacere. Asta până într-o zi, când acolo unde ceilalți negustori de mirodenii i-au întors spatele unei femei disperate, în timp ce familia Florio a decis să se aplece asupra ei.
„Clienți, să-i numeri pe degete.
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Ca să nu mai pomenim de faptul că, acum, condimentele se găsesc din belșug și încă de cea mai bună calitate. Așadar, atunci când câteva săptămâni mai târziu, aud clinchetul clopoțelului de la intrare, mai-mai că nu le vine să-și creadă ochilor.
O femeie. Poartă o băsmăluță pe cap și un șorț la brâu. În mână, un petic de hârtie. I-l întinde lui Paolo, cel mai aproape de ea.
– Nu știu ce scrie, îi explică ea. Pe bărbatul meu îl doare tare burta și are febră mare. Mi s-a zis că trebuie să cumpăr toate astea, numai că n-am bani de farmacie, așa că m-am dus la Gulì, care mi-a spus că de banii ăștia nu pot cumpăra nimic. Vautri mi le puteți da de banii ăștia?
O căutătură între cei doi frați. (…) Ignazio se cațără până la rafturile de sus, găsește borcanele. Ierburile ajung în mojar, în timp ce Paolo continuă să asculte spusele femeii. (…)
– Nu-și află liniștea, bietul om… Așa-i, de vreme ce are febră mare.
Ignazio arată spre un vas mare din spatele lui. Paolo înțege din zbor. O linguriță de așchii dintr-o scoarță de copac închisă la culoare sfârșește în mojar. Femeia aruncă o privire suspcioasă către Ignazio.
– Asta ce mai e?
– Îi spune chinchină. E scoarța unui copac din Peru, bună pentru alergarea febrei, îi explică răbdător Paolo.
Femeia pare însă îngrijorată, afundându-și mâinile în buzunare. Ignazio aude zăngănit slab de grani și tari, pe care femeia îi numără unul câte unul.
– De data asta, nu aveți nimic de plătit. Mergeți în pace, îi spune el într-un târziu.
Femeia aproape că nu-și poate crede urechilor. Scoate bănuții și-i pune pe tejghea.
Ma l-autri…
Paolo îi pune mâna pe braț.
– Ceilalți sunt ceilalți și fac așa cum ei cred de cuviință. Noi însă… Noi suntem familia Florio.
Și așa a început totul.”
Din acel moment, devine doar o chestiune de timp, ambiție și inventivitate ca mica afacere să devină un imperiu. Ideea lui Paolo de a construi ceva la Palermo este completată de Ignazio, care avea să supravegheze destulă vreme cele întemeiate de familia sa în Sicilia.
Suferința femeilor, perpetuate de la generație la generație
Dacă despre Paolo se poate spune că este un vizionar în ale afacerii și prosperității, nu la fel stau lucrurile și în ceea ce privește familia sa. Aici, mai curând, sentimentul care domnește nu este rudă cu iubirea, ci cu teroarea. Care se întețește în momentul în care soția lui, Giuseppina, realizează că pe lângă fiul lor, Vincenzo, e pe cale să mai facă un alt copil cu acela alături de care se simte prizonieră, nu jumătate în viață.
„Giuseppina se apropie, vorbindu-i pe un ton coborât, la ureche.
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
– Aș putea să vă fac o vizită într-una din zilele astea?
– Femeia își înclină ușor capul. Emană un miros genuin, de fân și lapte..
– Când doriți. Ce s-a întâmplat? UN ou în cuib?
Cealaltă încuviințează din cap.
– Numai că bărbatul meu nu știe încă nimic, spune apoi în șoaptă.
Moașa își îndreaptă spatele. Nu pune întrebări, ci doar își desface larg brațele. Înțelege, înțelege totul: lucrurile pe care femeile nu le spun niciodată sunt mult mai multe decât cele pe care bărbații nu le pot nicicum înțelege. (…)
(Giuesspina) oftează. Ah, dacă soțul ales de bunica ei ar fi fost Ignazio, poate că lucrurile ar fi stat acum cu totul altfel.”
Ce m-a durut în „Leii Siciliei” este că oamenii nu ajung să cunoască iubirea așa cum o văd eu, profundă și blândă. În ciuda cruzimii vremurilor, aceia care totuși au arătat potențial, pe parcursul cărții, de a face lucrurile altfel, au ezitat în a le finaliza.
„În schimb, Giuseppina ațipește, scoțând din când în când zgomote stranii sau pronunțând în vis frânturi de frază. Deodată, bătrâna o prinde strâns de mână pe Giulia. (…)
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
– Trebuie să îi spui lui Ignazio că am greșit, că n-am avut decât o viață, atât. L-am iubit. Cu el ar fi trebuit să mă căsătoresc, acum știu. L-am iubit, dar nu i-am spus-o niciodată, căci era fratele soțului meu. Și vreau ca măcar acum s-o știe, să înțeleagă că nimeni nu trebuie să se căsătorească pentru bani.”
M-a mai cătrănit predispoziția generațiilor de a repeta greșeli – cei terorizați odinioară să terorizeze la rândul lor la maturitate și cei tratați cu răutate să-și însușească acest comportament pe mai departe.
„Un ochi e gol, fără viață, stins de un văl înnegurat, căruia niciun doctor nu-i găsise leac. Căci nu există leacuri pentru bătrânețe. (…) Dintr-un anumit punct de vedere, imaginea soacrei îmbătrânind în suferință venise să-i recompenseze toate relele îndurate din partea ei. (…) În sinea ei e convinsă că ordinea tuturor lucrurilor este guvernată de un misterios spirit justițiar, de un echilibru care urmează reguli necunoscute minții umane.”
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Am apreciat, însă, că măcar o persoană din familia Florio, Vincenzo, a fost cel mai aproape de a cultiva o legătură afectivă ceva mai complexă. Sigur, m-au amărât obiceiurile vremii, de la care nici Vincenzo n-a făcut, din păcate, rabat – refuzul de a se căsători cu cea cu care își împărțea viața, Giulia, până în momentul în care aceasta a născut un fiu – așadar, un moștenitor. De aici n-au rezultat doar ani de amărăciune pentru Giulia, devenită soția lui în cele din urmă, ci și sacrificarea vieților primilor doi copii ai lor, două fete, Angelia și Giuseppina, care în lumina acelor vremuri, sunt respinse de societate și văzute ca niște paria, considerate „copii bastarzi”. Cumva, dincolo de înțelegerea mea ancorată în anul 2022, Giulia reușește să nu capituleze și să persevereze în a trăi cu Paolo, exclusiv datorită perseverenței și a întâmplării că a născut, în cele din urmă, un băiat, relația fiind oficializată.
„Se apropie de ea cu precauție, îi rostește numele. Trupul ei se încordează. Giulia e o fire îndărătnică. Ce-i drept, caracterul i se mai îmblânzise odată cu trecerea anilor, însă acolo, în adâncul ei, există ceva ce timpul nu poate șterge. E asemenea arborelui de dracena, care ține umbră verandei: mereu verde, luminoasă, dar în același timp dârză, inflexibilă.
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Și totuși de un lucru e sigur: fără Giulia n-ar putea trăi, nici în viața aceasta, nici într-o mie de alte vieți.”
Totuși, cartea ne arată că nimic nu rămâne nerăsplătit (și, pe alocuri, nepedepsit), fiecare ajunge să culeagă propriile roade. Măcar atât…
„Vicenzo se pomenește gândindu-se la cât de puțin are nevoie un om ajuns în acel punct al vieții pentru a fi fericit. Așternuturi curate. O strângere de mână. Apă proaspătă. (…)
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Acum, Vincenzo își privește cu luare-aminte soția. Tovarășa lui de viață, la bine și la rău.
– Da, îi răspunde ea, pur și simplu. (Se apleacă spre el, îl sărută pe părul acum cenușiu, în vreme ce el o strânge de braț, cuibărindu-se în scobitura pântecelui ei. Giuliei îi vin în minte toate înfruntările și certurile avute de-a lungul timpului: copiii nelegitimi, impulsul ei de a fugi când rămăsese însărcinată prima dată, refuzurile lui înverșunate de a se căsători cu ea, disprețul mamei, dușmănia îndurată ani la rând, disprețul societății). Am rămas.
Și nici că și-ar dori să fie altfel.”
Spre disperarea mea, din păcate, aplecarea spre a repeta aceleași greșeli ale părinților și bunicilor se reflectă și în cazul lui Ignazio, fiul lui Vincenzo, botezat astfel după unchiul său, cel care i-a fost mai mult tată decât cel titular de drept.
„- Atunci, te mai întreb o dată dacă ești sigur, pentru că vreau să te gândești bine la pasul pe care vrei să-l faci. Căci eu – lasă-mă să ți-o spun -, eu am ales dezonoarea ani la rând, numai și numai ca să-i fiu alături tatălui tău, însă nu m-am căit niciodată pentru asta. (Pleoapele i se umezesc, iar chipul pare să-i fi întinerit brusc. „Vorbește de parcă ar ști de mine și de ea”, își spune în gând, simțind un fior de stânjeneală.)
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
Dacă sentimentele tale pentru cineva sunt o chestiune de viață și de moarte, atunci nimic nu-ți va putea sta vreodată în cale. Dacă însă te hotărăști să stai lângă cineva din obligație sau, și mai rău, din datorie, atunci nu, n-o face.
Pentru că vor fi zile în care nu veți reuși să vorbiți aceeași limbă, vă veți certa și veți sfârși prin a vă urî de moarte. Iar dacă nu este ceva care să vă unească aici – și îi atinge pieptul – și aici – adaugă, mângâindu-i fruntea -, dacă nu găsiți o legătură care să vă închege cu adevărat, nu veți avea parte niciodată de o viață senină.
Înmărmurit, începe să respire greu, gâfâit, de parcă ar fi alergat până aici. (…) Nu și-ar fi închipuit niciodată că ar fi fost capabilă să-i spună astfel de cuvinte să-i vorbească atât de sincer.
Giulia îl mângâie pe obraz.
– Ești sigur că ea este persoana potrivită? Știi, nu te întreb pentru că ea va rămâne stăpână peste toate astea, spune ea, arătând cu un gest larg de jur împrejur. Te întreb pentru că ea va fi stăpâna ta. (…)
Țintuit în fotoliu, Ignazio nu știe ce să răspundă. Are sentimentul că a ajuns dintr-o dată în poarta paradisului, că este suficient să întindă mâna și să apuce mărul fermecat din copacul binelui și al răului. Mama îi este alături, l-ar ajuta. Tatăl însă…”
Dincolo de poveste în sine, care se încadrează în tagma celor cărora le duc lipsa, destulă vreme, după ce s-au încheiat, Leii Siciliei m-au lăsat cu un dor față de insula Italiei – pe care am vizitat-o în urmă cu trei ani și unde cred că mă voi întoarce – și cu o curiozitate față de sumac, o mirodenie menționată des în rândurile cărții. M-am bucurat mult când l-am zărit pe rafturile hipermarketului, așa că în timp ce oamenii își cumpărau condiemente pentru drob, eu îmi luam un pliculeț de sumac. Așa că, iată, o carte își poate pune amprenta asupra noastră în felurite moduri, având darul de a ne face curioși și de a experimenta, urmând să păstrăm ce se potrivește cu noi. 🙂
„Ce oraș straniu – își spun -, dărăpănat și murdar, dar în același timp învăluit într-o aură regală. Culorile orașului le încântă privirile, fascinate parcă de ocrul zidurilor care par să reflecte razele soarelui; nu reușesc să înțeleagă cum e posibil ca duhoarea haznalelor să se întrepătrundă până la contopire cu parfumul de flori de portocal și al iasomiei, care decorează curțile palatelor nobiliare.”
„Leii Siciliei”, Stefania Aucci
