Oricine ar putea ajunge în situația de a încerca să spargă o bancă. Chiar și tu! ? Și de aici, lucrurile pot degenera foarte ușor, nu-i așa?
„Oameni anxioși” reușește să îmbine într-un mod inspirat tragedia, umorul, ironia și bunătatea dinspre cei de la care, poate, nici nu te-aștepți. Într-o zi deloc oarecare, ultima din an, chiar înainte de Revelion, pe nepusă masă, un grup de persoane se află la o vizionare pentru cumpărarea unui apartament. Numai că nu sunt tocmai la vizionare pentru a-l cumpăra… Apoi, deodată, se trezesc că sunt luați ostatici. Numai că nu sunt tocmai ostatici…
„Adevărul? Adevărul nu e aproape niciodată pe cât de complicat credem noi că este. Dar sperăm să fie complicat, pentru că, astfel, ne simțim mai deștepți, când înțelegem cum stau lucrurile. Aceasta este o poveste despre un pod, despre idioți, despre o luare de ostatici și o vizionare de apartament. Dar și o poveste de dragoste. De fapt, mai multe. (…)
O persoană care se bagă într-o situație catastrofală arareori dă înapoi. De cele mai multe ori continuăm, ba chiar accelerăm. Ne-am creat o existență, în care îi vedem pe alții izbindu-se de un zid, dar ne așteptăm ca noi să reușim să trecem prin zid. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât suntem convinși că soluții din ce în ce mai improbabile ne vor salva în mod miraculos, în timp ce toți cei care se uită la noi așteaptă să vadă… izbitura.”
În stilul său deja inconfundabil, Fredrik Backman reușește să contureze niște personaje absolut comice, unul dintre ele chiar amintind destul de fidel de „Un bărbat pe nume Ove”. Fiecare ascunde o lecție, pentru cine ar vrea să o vadă, dar și o tristețe profundă, pentru cine o poate procesa și cu fiecare te poți identifica, într-o anumită măsură.
Oricine poate deveni un spărgător de bănci. Chiar și tu!
Să luăm, de pildă, cazul spărgătorului de bănci.
„A încercat să fie un părinte bun, deși nu are niciun manual cu instrucțiuni pentru părinți. A încercat să fie o jumătate bună în cuplu, un angajat bun, un om bun. Zi de zi, secundă de secundă, s-a temut îngrozitor să nu eșueze. O vreme a crezut că totul e bine. Sau măcar decent. S-a relaxat, a lăsat garda jos, așa că infidelitatea și divorțul au lovit direct în moalele capului. Viața l-a trântit la pământ. Ni se întâmplă aproape tuturor, vreodată în viață. Poate chiar și ție. (…) «Să ne iubim, până când moarte ne va despărți», nu așa am zis? Nu asta ne-am promis? Nu mai țin eu minte? Sau era «cel puțin până când ne vom plicitisi»? Poate că așa am zis?”
„Oameni anxioși” poate fi despre mine, despre tine, despre oricare dintre noi, cu angoasele care ne vin la pachet.
„Să alegi și să fii ales de alții, clipă de clipă, tot timpul. «Cel mai rău lucru într-un divorț e că, fix când credeai că ai terminat deja cu multe dintre alegeri, trebuie să o iei de la capăt. Și doar aveam tapet și un serviciu de 12 persoane, mobila de pe balcon era aproape nouă și copiii urmau să învețe să înoate. Aveam o viață împreună, n-ajungea?»”.
Când devii ostaticul propriilor greșeli
Oricine ar putea lua o decizie neinspirată într-o situație disperată.
„Și, când făptașul tocmai se pregătea să protesteze, a dat cu ochii de propria-i imagine, reflectată în geamul ușii de la balcon. Și-a văzut fața mascată, arma din mână și oamenii din încăpere. Printre ei, o femeie foarte în vârstă. O alta gravidă. O a treia ce părea gata să izbucnească în plâns. Toți se holbau la pistol, cu priviri îngrozite, dar nu mai îngrozite decât privirea din spatele găurilor cagulei. Și abia atunci și-a dat seama cu deznădejde: «Nu ei sunt ostaticii. Eu sunt!».”
Și adevărul e că viața te poate aduce în cele mai tenebroase situații.
„Și-atunci ce faci? Te zbați mai departe. Sper să te descurci. Și vine o nouă scrisoare amenințătoare de la avocat. Nu știi ce să faci, încotro s-o mai apuci, fiindcă nu vrei să faci scandal. Alergi spre stația de autobuz dimineața și speri că fetele nu văd cum îți e, dar ele bagă de seamă. Vezi în ochii lor că ar vrea să vândă ziare, să câștige bani și să ți-i dea ție pe toți. După ce le duci la școală, o iei pe alee, te așezi pe trotuar și plângi pentru că nu te poți abține să gândești: «N-ar trebui să mă iubiți!»”.
Toată viața ți-ai jurat că o să te descurci în orice. Că n-o să fii o persoană haotică. Că n-o să ajungi să cerșești ajutor. Dar vine Ajunul Crăciunului și înduri singurătatea și disperarea, doar pentru că fetele vor veni de Anul Nou la tine.”
Dar te salvează copiii…
„Oameni anxioși” îți amintește, pe alocuri, că dacă ai ochii să vezi, urechi să asculți și inimă să simți, copiii ascund în ei o înțelepciune greu de intuit cu mintea de adult.
„Acum câteva săptămâni, în drum spre casă de la școala fetițelor, s-au dat jos din autobuz, ca de obicei și au luat-o pe pod. La jumătatea drumului, fetițele s-au oprit. Când s-a întors, erau la 10 metri în spate – cumpăraseră un lacăt, pentru că văzuseră pe Internet că oamenii din alte orașe atârnă lacăte de balustrade, pe poduri.
– Dacă faci așa, încui dragostea pentru totdeauna și atunci ne iubim o veșnicie! au zis ele.
Inima i s-a frânt auzindu-le, pentru că s-a gândit că fetițelor le era teamă că nu le va mai iubi, după divorț. Că totul se va schimba. După 10 minute de plâns neconsolat și explicații derutate din partea fetițelor, i-au luat liniștite fața în mânuțele lor și i-au zis:
– Nu ne e teamă că te pierdem! Vrem doar să știi că tu n-o să ne pierzi niciodată.”
Și, din fericire, până și greșelile tale pot avea o altă formă în ochii copiilor.
„Iar ăsta e cel mai ciudat lucru când ești părinte -nu doar părinte-spărgător, ci orice fel de părinte- faptul că ești iubit, oricum ai fi. Uimitor de mult timp din existența lor, oamenii par incapabili să creadă altceva despre părinți, decât că sunt superdeștepți, megahaioși și nemuritori. Poate că e o funcție biologică – până la o anumită vârstă, copiii te iubesc pur și simplu necondiționat, nețărmurit, dintr-un singur motiv: că ești al lor.
Trebuie să recunoaștem că a făcut treabă bună natura.”
Tristețea, prezentă în fiecare, dar în nuanțe diferite
Fiecare din personaje ascunde o durere, care a prins rădăcini în interiorul său, până a ajuns să-i definească identitatea.
„Întotdeauna i s-a părut că, atunci când vine vorba despre moarte, gramatica e cel mai greu lucru. Încă folosește timpurile greșit adesea, iar Jack nu-l corectează aproape niciodată, căci fiii n-au inimă să le facă asta taților. Poate o dată, de două ori pe an, Jack îi spune: «Tată, n-ar fi timpul să scoți verigheta?», iar tatăl dă din cap mereu ca și cum are de gând, doar că a uitat, mai trage un pic de verighetă, ca și cum e mai înțepenită decât mare și mormăie: «Da, da, o să, o să…». Dar n-o scoate.”
Fiecare are povestea lui, fiecare e „măcinat” de o tristețe copleșitoare, chiar dacă în nuanțe diferite. Și, uitându-se în ochii celorlalți, fiecare reușește să observe veriga comună: așa găsesc puterea de a ierta și își unesc forțele pentru a oferi a doua șansă. Tocmai persoanei care îi luase ostatici…
„Se pune că personalitatea unui om este suma experiențelor sale de viață. Dar nu e întru totul adevărat, căci, dacă trecutul nostru ar fi tot ce ne definește, nu ne-am putea suporta pe noi înșine. Trebuie să ne convingem că suntem mai mult decât greșelile noastre de ieri. Că suntem și cele mai bune alegeri pe care le vom face, că suntem și toate zilele noastre de mâine încolo.”
Ostatici sau prieteni de suflet?
Însă, în ciuda situației dificile, se creează niște conexiuni greu de închipuit altminteri.
„Anna-Lenna râse și ea, mult mai zgomotos decât era obișnuită. Apoi, se priviră una pe cealaltă. Anna-Lenna avea dublul vârstei Juliei, dar în clipele acelea, aveau totul în comun. Amândouă erau căsătorite cu idioți.”
Și fiecare are fricile lui. Unora le e teamă să aibă copii, în timp ce altora le e frică că nu vor deveni bunici.
„- Avem un băiat și o față. Sunt de vârsta ta. Dar nu vor să aibă copii. Roger nu s-a împăcat deloc cu ideea. Poate că n-ai cum să pricepi dacă îl întâlnești în treacăt, dacă nu-l cunoști, dar ar fi un bunic foarte bun, de i s-ar da șansa. Au hotărât deja… Fiecare face cum vrea, firește. Așa e acum. Fiică-mea zice că Pământul e suprapopulat și că are anxietate climatică. Nu știu de ce n-ajunge anxietatea obișnuită. Musai să fie una nouă?”
Lumea lui „mai bine mahmur” decât „simt anxietate”
Și toți sunt terenul de joacă al anxietăților, chiar dacă poate unii nu știu să le numească așa sau să le accepte.
„- Dar știi ceva, Zara? Eu una am învățat că ajută să vorbești despre asta. Din păcate, cred că oamenii primesc mai multă empatie la serviciu dacă arată pleoștiți și zic: «Sunt mahmur!», decât dacă zic: «Sufăr de anxietate». Dar zilnic trecem pe lângă oameni care simt ce simți și tu, și eu, doar că mulți dintre ei nu știu ce este. Bărbați și femei trec prin asta luni de zile. Simt că nu pot respira și se duc la doctor după doctor pentru că se tem că au ceva la plămâni. Doar pentru că e atât de greu să recunoști că altceva e… stricat. Că sufletul te doare, că te apasă greutăți de plumb, invizibile și simți o presiune indescriptibilă în piept. Dar plămânii sunt în regulă, Zara. N-o să murim, nici tu, nici eu.”
Însă, găsesc cumva puterea de a normaliza asta și de a vedea că nu e „vina” oamenilor, ci a contextului.
„ – Piața imobiliară se va prăbuși din nou. Poate că nu mâine, dar se va întâmpla. O știm deja. Cu toate astea, dăm împrumuturi. Când oamenii pierd tot, le spunem că a fost pe răspunderea lor, că astea sunt regulile jocului, că e vina lor că au fost lacomi. Dar nu e adevărat. Cei mai mulți nu sunt lacomi, cei mai mulți caută doar ceva de care să se țină. Ceva pentru care să se lupte. Vor să aibă și o locuință, să-și crească în liniște copiii, să-și trăiască viețile.”
„Oameni anxioși” normalizează stările de gol interior, fără a le blama.
„Nimeni nu poate explica, nici înainte, nici după, ce ce un adolescent nu mai vrea să fie om. Dar există perioade când doare al naibii de tare simplul fapt de a fi. De a nu te înțelege pe tine însuți, de a urî trupul în care exiști. Când îți vezi privirea în oglindă și te întrebi a cui e. Când îți repeți încontinuu: «Ce e în neregulă cu mine? De ce mă simt așa?».
Fata nu purta povara vreunei traume. Pur și simplu era tristă tot timpul. O creatură mică și rea, invizibilă la radiografie, îi alerga prin vene și îi umplea mintea cu șoapte despre cât de bună de nimic era, cât de slabă de caracter și de urâtă și despre cum n-avea să fie, vreodată, un om întreg. Îți pot da prin cap lucruri inexplicabile, când lacrimile ți-au secat sau când nu poți face să tacă vocile pe care nimeni altcineva nu le aude. Când nicăieri nu te simți normal.”
Haosul tratat cu haos, „îngrășământul” preferat al anxietății
Se vorbește despre dependențe, crudele adicții, care ajung să stăpânească minți și să definească vieți.
„Și-a spus mereu că cel mai ciudat era faptul că nu putea fi supărată pe maică-sa. Sticla din jurul acelui sentiment era imposibil de spart. După înmormântare a făcut curat, a adunat sticlele goale de gin din toate ascunzătorile, despre care nu avusese inimă să-i spună mamei că le descoperise. Poate că e ultima speranță de care se agață părinții alcoolici: iluzia că n-au aflat copiii. Că nu văd. De parcă haosul poate fi ascuns. «Nu, haosul nu poate fi nici măcar îngropat, ci doar se lasă moștenire»”.
Sau despre anxietate în fața morții.
„La vederea unui pistol, frica poate anestezia simțurile, poate amorți tot, mai puțin funcțiile absolut necesare ale creierului, poate anula orice zgomot de fond. Încă o secundă, două, în care tot ce auzi e propriul puls. Inima se oprește, apoi începe să bată nebunește. Mai întâi, vine șocul că nu înțelegi ce se întâmplă, apoi vine șocul că pricepi exact ce se întâmplă. Instinctul de supraviețuire și anxietatea morții se luptă și lasă loc unor gânduri surprinzător de iraționale. Nu e deloc ciudat ca o persoană care vede un pistol să se gândească: «Oi fi închis cafetiera, de dimineață?» în loc de «Ce-o să se întâmple cu copiii mei?».”
Salvarea? Bunătatea din noi și grija pentru celălalt
Și, totuși, oamenii găsesc puterea „să se scuture” și să păstreze frumosul în ei.
„Estelle încremeni, Anna-Lena se încordă. Julia se uită la amândouă și se gândi la maică-sa, la cea mai frumoasă latură a ei – întotdeauna privea viața în ochi și, indiferent ce îi arunca soarta în spate, rămăsese o romantică incurabilă. Iar pentru asta e nevoie de o inimă cum puțin au pe lume.”
Și fiecare încearcă să-și facă „pătrățica” pe cât de bine posibil, iar oamenii care pot vedea asta îi apreciază întocmai.
„- Șefă?!
– Da, am fost. Dar n-am vrut să fiu. Directorul executiv a zis că tocmai de-aia mă pune pe mine șefă. Zicea că nu trebuie să conduci echipe spunându-le oamenilor ce să facă, ci lăsându-i să facă doar ce pot. Așa că am încercat să fiu mai mult trainer, decât șef. Și știu că oamenii nu cred, dar chiar sunt un trainer bun. Când m-am pensionat, cel puțin doi dintre angajații mei mi-au spus că au înțeles abia la discursul de adio că le-am fost șefă timp de mai mulți ani. Unii poate că ar fi luat-o drept jignire, dar mie mi s-a părut… frumos.”
Până la urmă, important rămâne să faci ceea ce poți, atunci când poți, pentru cineva care are nevoie.
„Nu putem schimba nimic, nici măcar oamenii, decât puțin câte puțin. Așa că îi ajutăm când avem posibilitatea, dragul meu. Îi salvăm pe cei pe care putem să-i salvăm. Facem ce putem. Apoi, găsim o cale să ne convingem că… e de-ajuns, astfel încât să putem trăi cu propriile eșecuri, fără să ne înecăm.”
Uneori, adevărul poate fi într-o zonă „gri”
„Oameni anxioși” îți arată că e perfect OK să greșești, uneori, dacă intențiile erau bune.
„Părul lung până la umeri avea aceeași culoare ca a părului fiicei lui Jim. Uneori, doi străini au nevoie de un singur lucru în comun ca să simtă empatie unul pentru celălalt. Privirea i se opri pe verigheta de argint de pe degetul lui Jim – veche și patinată de vreme. El se uită la verigheta ei, subțire și discretă, din aur neted, fără pietre prețioase. Nici unul, nici celălalt nu și-o scoseseră încă.
– Nu știu dacă merit să fiu salvată, șopti ea.
Jim încuviință scurt privind-o în ochi -un om cinstit, onorabil, care urma să facă un lucru ce încălca toate principiile meseriei căreia își dedicase toate viața- și îi spuse:
– Caută-mă peste 10 ani și spune-mi dacă am greșit.”
Și îți aduce aminte că a doua șansă poate salva vieți.
„Adevărul? Nu există adevăr. Tot ce am înțeles despre limitele universului este că nu există. Tot ce știm despre Dumnezeu e că nu știm nimic. Și tot ce i-a cerut o mamă, care era și preot, familiei sale e simplu: să facem tot ce putem. Să plantăm, azi, un măr, chiar dacă știm că mâine e sfârșitul lumii.
Să-i salvăm pe cei pe care-i putem salva.”
Uneori, trebuie să fii propriul tău erou. Însă, atunci când nu (mai) poți, te ajută ceilalți! „Oameni anxioși” este o carte despre disperare, umanitate, ajutor. O carte despre a doua șansă, care o să te facă să râzi, posibil să și plângi, o să te înduioșeze și, mai ales, poate chiar să-ți vezi problemele vieții puțiiin mai relaxat. ?