Nu toate cărțile pe care le citesc îmi plac. „Oamenii fericiți citesc și beau cafea” e cu siguranță una dintre ele. Acțiunea ne plasează într-un crâmpei crud din lumea lui Diane, o tipă veselă, care are o familie mișto – Colin, soțul ei și Clara, fiica lor. Cei trei oameni pomeniți formează un nucleu indestructibil. Cel puțin câtă vreme sunt împreună, ceea ce nu se întâmplă prea mult timp, așa cum cartea dezvăluie aproape încă de la început.
Încă din primele pagini, acțiunea degenerează abrupt, iar Colin moare într-un accident de mașină. În care se află și Clara, deși inițial nu ar fi trebuit, însă și ea, și tatăl ei podidiseră cu rugăminți către Diane pentru a face o excepție, ceea ce s-a și întâmplat. Așa că Diane se trezește brusc într-o lume singură, în care nu înțelege ce caută și parcă nimic nu are sens.
Oamenii fericiți citesc și beau cafea. Dacă au motive…
– Colin, nu încerca să mă păcălești. Dacă vine Clara cu tine, o să întârziați și o să plecăm în vacanță cu trei zile mai târziu.
„Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, de Agnès Martin-Lugand
– Vino cu noi să ne supraveghezi!
– În niciun caz. Ai văzut câte mai sunt de făcut?
– Un motiv în plus să vină și Clara cu mine, tu îți vei vedea liniștită de treabă.
– Mami!
– Foarte bine, ștergeți-o! Hai, nu vreau să vă mai văd.
Au plecat șușotind pe scară.
Am aflat că încă făceau pe bufonii în mașină în momentul în care camionul i-a lovit. Mi-am spus că au murit râzând. Mi-am spus că aș fi vrut să fiu cu ei.
Și după un an, îmi repetam în fiecare zi că aș fi preferat să mor cu ei. Dar inima mea se încăpățâna să bată. Și mă ținea în viață. Spre marea mea nenorocire.
Din momentul accidentului, e o chestiune de ore până când Colin nu mai e. De fapt, se întâmplă chiar sub ochii neputincioși ai lui Diane. Care nu numai că vede asta, ci înainte ca soțul ei să moară, se găsește nevoită să susțină că fiica lor trăiește, contrar realității.
Colin stătea întins pe un pat, conectat la o mulțime de aparate zgomotoase, care clipeau. Corpul lui abia se mișca, fața îi era acoperită de vânătăi. Am rămas paralizată mai multe minute în fața acelei privelitși. Felix m-a urmat și prezența lui m-a împiedicat să mă prăbușesc. Capul lui Colin s-a întors ușor spre mine, privirea lui s-a agățat de a mea. A găsit puterea să schițeze un zâmbet. Zâmbet care mi-a permis să mă apropii de el. I-am luat mâna, el a strâns-o pe-a mea.
„Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, de Agnès Martin-Lugand
– Ar trebui să fii cu Clara, mi-a spus cu greutate.
– Colin, Clara e…
– E în sala de operație, m-a întrerupt Felix.
Am ridicat capul spre el. I-a zâmbit lui Colin, evitându-mi privirea. Ceva îmi bâzâia în urechi. Fiecare părticică din corpul meu a început să tremure, vederea mi s-a încețoșat. Am simțit mâna lui Colin strângând-o pe a mea. Îl priveam în timp ce-l asculta pe Felix, dându-i vești despre Clara și spunându-i că ea va scăpa. Această minciună m-a trezit brusc la realitate.
Cafeneaua literară, numită chiar așa, „Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, pe care cândva o lansase cu cel mai bun prieten al ei, Félix, nu mai are nicio rațiune de a exista în ochii lui Diane. Care își trăiește zilele din inerție – în ciuda dorinței ei de a nu mai fi, pur și simplu, corpul îi ignoră inima frântă și funcționează în continuare, ca al unui om de doar trei decenii, care are viața înainte.
– Nu, i-am spus lui Felix. Nu pot.
„Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, de Agnès Martin-Lugand
– Diane, trebuie să te duci s-o vezi.
Fără să-mi iau ochii de la ușă, am făcut câțiva pași înapoi și după aceea am luat-o la fugă pe holurile spitalului. Am refuzat să-mi văd fiica moartă. Nu voiam să-mi amintesc decât zâmbetul ei, buclele blonde încurcate care i se învolburau în jurul feței, ochii sclipind malițios chiar în dimineața în care a plecat cu tatăl ei.
Singurul noroc în toată situația aceasta este Felix, tipul care se duce zilnic pe capul lui Diane, în ciuda comentariilor ei sarcastice și care se asigură că are o masă caldă, un umăr pe care să plângă, un om cu care să discute, de câte ori trecutul o prinde din urmă.
Astăzi, ca în tot anul care a trecut, tăcerea stăpânea apartamentul nostru. Fără muzică, fără râsete, fără conversații nesfârșite. Pașii m-au dus în mod automat spre camera Clarei. Acolo totul era roz.
„Oamenii fericiți citesc și beau cafea”, de Agnès Martin-Lugand
Apoi, la comemorarea unui an de când nucleul de trei a devenit un singur om, rămas fără rădăcini, Diane simte nevoia prezenței lui Colin și a Clarei, mai mult decât reușește să compenseze în răstimp – purtând mereu hanoracul lui, neschimbând niciodată așternuturile patului, pentru a-i păstra mirosul, folosind șamponul cu aromă de căpșuni al Clarei. Lucruri mici, dar care mai domolesc dorul de cei care, odinioară, erau totul pentru ea. Și încă mai sunt, deși nu mai sunt…
Până aici, am avansat în tainele cărții cu regret față de ce i se întâmplă lui Diane și cu o senzație că nimeni pe lumea asta nu ar trebui să treacă prin așa ceva. Însă, ce a urmat, m-a făcut să schimb starea de părere de rău cu aceea de a fi intrigată și nu în sensul bun.
Momentul schimbării: din Paris, într-un orășel din Irlanda
Depănând amintiri iar și iar, Diane realizează cum Colin și-ar fi dorit să viziteze Irlanda, așa că se gândește să trăiască asta pentru el. Pune degetul la nimereală pe harta țării și nimerește Mullranny. Deși Felix primește vestea cu stupoare, iar părinții ei îi spun că nu ar fi în stare să supraviețuiască unei astfel de schimbări, Diane își cumpără un bilet doar dus. Ajunsă în Mullranny, are să descopere un loc total opus Parisului ei matern: foarte ploios, cu un vecin grobian, cu obiceiuri ciudate stilului ei de viață.
Debate: poate un om cu porniri agresive să se schimbe radical, în urma unei relații?
Și să revenim la vecin – un bărbat care o repede și pe Diane în câteva rânduri, verbal și fizic, și care, într-un mod întrucâtva bizar, reușește să-i capteze atenția și să o intrige. Sigur, am intuit din prima clipă ce a ațâțat-o: curiozitatea de a-i afla povestea, devenită, în timp, speranța sau chiar convingerea că ea ar putea să-l schimbe. Doar că mie mi s-a aprins beculețul de „relație toxică”, pentru orice om rațional fiind clar că orice ar porni dintr-o îmbrânceală nu ar putea ajunge la o relație de iubire, una cu adevărat de iubire, în ciuda a ceea ce se încearcă să se sugereze și contureze în carte. Și m-am întristat deodată, pentru că m-am gândit imediat cât de multe persoane cădem în capcana asta, cu oameni despre care avem impresia că au trecut prin multe lucruri rele, pe care nu le meritau, ca să le justificăm acțiunile îndoilenice și cum, parte din noi, ne asumăm misiunea plină de inocență de „a le trezi”, de a le schimba, de a le da un motiv să fie altfel, să fie mai buni, să realizeze că nu sunt în regulă.
Până la final, deși am sperat întrucâtva, lucrurile doar s-au accentuat. Așa că ceea ce pot spune despre cartea „Oamenii fericiți citesc și beau cafea” este că m-a intrigat, dar nu la modul pozitiv. Și sunt curioasă, tu ce părere ai? Crezi că un om cu porniri agresive, posibil format așa în urma unor experiențe nefericite din viață, poate fi schimbat de o persoană care se îndrăgostește de el? Eu, așa cum am spus, sunt mai mult decât rezervată asupra acestei ipoteze în viața reală. Dar sunt tare curioasă de un debate, să aflu dacă și alți oameni cred ca mine sau, din contră, dacă au trăit ceva diferit, care să-mi dea de gândit contrariul.
