You are currently viewing „Portocalele verzi” și teribila luptă pentru „a ispăși” și „spăla” păcatul strămoșesc, vechi de sute de ani

Undeva în inima Madeirei își duc viața Adriana și tatăl ei, Benjamin. Rămasă fără mamă, la scurt timp după venirea ei pe lume, Adriana se află în grija lui Benjamin, însă lucrurile nu sunt tocmai ușoare, ba din contră – în mintea îi sunt multe „goluri” despre ce s-a întâmplat cu mama sa și de ce nu mai este, iar Benjamin pare mai tot timpul ocupat cu afacerile lui.

Viața Adrianei pendulează între un rău fizic accentuat, greu de descris și de explicat, în contextul în care i se spune mereu că e bolnavă și că e foarte important să-și ia medicamentele, fără a cunoaște exact despre ce este vorba. Când lucrurile nu păreau să poată merge mai rău de atât, Benjamin îi spune că este necesar fără discuție să se mute împreună în Malmö, un loc total opus față de cel în care se simte „acasă” Adriana.

Personajul principal într-un scenariu stabilit cu sute de ani în urmă

Simțind infinită frustrare pentru prea puținele explicații care i se dau, Adriana se împotrivește cum știe mai bine, intrând în lumea dependențelor. În răstimp, tatăl ei lucrează la intensitate maximă zeci de ani, ca să poată finanța cercetările prin care speră să-i salveze viața Adrianei, un bun prieten de-al lui fiind dispus să și le asume și să-și dedice viața profesională pentru ele: amândoi pariază TOTUL, cu angoasa înrădăcinată că nu vor obține nimic. Pentru că toate „cărțile” s-ar fi jucat cu multă vreme în urmă.

„Natura e superioară nouă, speciei umane. Noi, însă, ne încăpățânăm să devenim stăpânii ei, să o ținem în sclavia egoismului și înfumurării. Ea le rabdă pe toate, suferă și-și linge singură rănile, dar nu iartă. Crimele împotriva naturii sunt, deseori, trecute drept întâmplări nefaste. A făcut cineva, vreodată, închisoare pentru că a tăiat un copac sau pentru că a călcat o floare, pentru că a folosit irațional un pahar cu apă sau pentru că a murdărit un râu? Nu. Noi căutăm pedepse doar atunci când la mijloc avem interese. Natura, însă, are legile ei. Și, în raport cu omul, e la fel de onestă. Culegi ceea ce semeni, în cel mai direct mod. Asta e prima lege a Ei pentru oameni.”

Printre atâtea frici și emoții greu de dus pe picioare, singurul lucru bun pe care îl aduce Malmö (de fapt, nici măcar, ci un ținut din împrejurimi) este Eldar, jumătatea lipsă din sufletul Adrianei. Care, deși nu are nici el toate piesele pentru a-i înțelege lupta, îi devine alături în orice pas. Și, în ciuda faptului că este un nordic get-beget, se lasă convins să-și mute viața pe tărâmurile iberice, acolo unde, în lupta sa, Adriana își dorește cu disperare să se întoarcă, în încercarea de a-și înțelege suferința.

„- Am venit să mă regăsesc. Să fac pace cu sufletul meu.
– Și dacă nu cu tine trebuie să faci pace, dar cu o forță mult mai superioară înțelegerii tale?
– Nu înțeleg nimic.
– Venim pe lume cu povara strămoșilor pe umeri. Memoria noastră genetică ne întoarce mereu spre oamenii și locurile care ne sunt predestinate. Dar asta e nu e întotdeauna suficient pentru a ne despovăra de păcatele celor dinaintea noastră. E nevoie de mai mult sacrificiu.”

Povara de a plăti faptele generațiilor de dinainte

Și Adriana încearcă asiduu să-și găsească echilibrul, atât de precar și parcă imposibil de obținut, având tot mai multe indicii că (și) ea plătește, de fapt, păcatele generațiilor dinaintea ei.

„Livada era o femeie bolnavă, iar eu o livadă uscată. Ea avea nevoie de mine, la fel de mult cum eu aveam nevoie de ea. Pentru mine se făcuse lumină. Era atât de simplu. Doar această livadă, din Madeira, locul unde am copilărit, unde m-am născut, unde am făcut primii pași și am rostit primele cuvinte, doar acest loc mă putea salva. Portocalele de aici poartă aceleași gene ca mine, vântul îmi cunoaște gândurile, iar pământul îmi recunoaște pașii. Am crescut împreună, eu și acești pomi, sub același soare, iar energiile noastre au devenit inseparabile. Sunt fiica acestui pământ și doar aici mă simt acasă. Livada e viața mea.”

Păcate care merg tot mai departe.

„- Cu doar câteva zile, înainte să moară, mama ta a încercat să-mi spună ceva despre bunica ta, Alma. Ea a fost prima purătoare a genei bolnave, însă până în ziua de azi nu am înțeles cauza. Se pare că femeile manifestă un singur specific la nivel fizic, ușor de identificat încă de la naștere. Au culoarea ochilor oranj. Atunci când se declanșează procesul de distrugere a celulelor, ochii dau de știre. Cu cât mai puternic e stresul, cu atât mai intens se aprind ei.”

Și o țin „încorsetată” într-o situație parcă fără de ieșire.

„- Oamenii sunt mai vicleni ca șerpii. Ei îngroapă secretele în pământ, dar niciodată prea adânc în propria conștiință. Cu cât mai adânc au săpat ca să le ascundă, cu atât mai mult acestea răbufnesc pe suprafața sufletului. Cunoașterea e unica eliberare. Adevărul e unica armă prin care îți poți face dreptate. Îți place în ce te-au transformat? Așteaptă să vezi și la ce te-au condamnat…
Caută răspunsurile în oamenii tăi. Nu ai teamă, sunt mereu în tine.”

Dar locurile natale îi aduc și răspunsuri.

„Satul mi-a auzit rugile. Acest loc solitar îmi dăruiește una câte una bucurii pe care nu le cunoșteam până azi, deși alergasem prin toată lumea ca să le găsesc. Închid ochii și-mi aliniez simțurile pentru a transmite mesajul meu de mulțumire naturii. Ea îmi ciripește, picură și freamătă în semn de aprobare. Corpul, însă, nu încetează să-mi transmită semnale alarmante. (…)
Uneori, vorbesc cu marea și o rog să mă primească în intensitatea ei, să mă spele de boala care-mi curge prin vene și să mă arunce înapoi printre pietre puternică și sănătoasă. Marea mă ascultă, așa cum e obișnuită să asculte, dar nu mai poate interveni pentru mine. O văd zbătându-se neputincioasă ca o mamă care luptă pentru viața copilului său. Și în mine se face liniște și mă umplu de frumos.”

Portocalele verzi, „blestemul” și salvarea deopotrivă

Și-și dă seama că portocalele sunt „blestemul” și salvarea ei deopotrivă, încă de când a venit pe lume.

„Mergem încet și în tăcere. Un miros de iarbă crudă răzbate în aer. Vântul abia adie și, totuși, îl simt cum îmi aleargă prin păr. Pentru câteva clipe, mă întorc în copilărie, când plecam de acasă și mă aventuram pe insulă, mai mult de singurătate și de revoltă. (…)
Vorbește mai mult pentru sine. Rupe, apoi, o portocală dintr-un copac și mi-o întinde. E una dintre puținele fructe coapte și bune.
– Spune-mi, te rog, de ce m-ai adus aici?
Mă privește de parcă îi este aproape imposibil să culeagă cuvintele potrivit. (…)
– Îmi amintesc momentul în care te-ai născut. Atât de mică și de măslinie erai. În ziua în care mama ta a murit, ai început să strigi de foame și ochii ți s-au aprins atât de oranj, încât medicii s-au temut să ne mai țină în spital.
– Ca două portocale în flăcări.
– Exact, draga mea. Așa erau și ochii mamei tale, mai ales în ultimii doi ani de viață. Am decis, așadar, să ne concentrăm pe cazul tău, descoperind formula medicamentului, n-ai să crezi, dintr-un extras de coji de portocale.
– Nimic nu mă mai surprinde.”

Doar că realizează că timpul rămas e unul foarte scurt.

„Mama ta suferea de o boală genetică extrem de rară, transmisă din generație în generație, doar pe linie maternă. Îl privesc speriată de-a binelea.
– Dacă e genetică, înseamnă că…
Lacrimile lui nu se mai opresc, dar vocea îi devine așezată și respirația ritmică.
– Da, Adriana. Asta înseamnă. Și mai este ceva. Nu cunosc subtilitățile subiectului, dar din ceea ce cunosc, femeile din acest neam au plecat toate la aceeași vârstă ca și mama ta.
– La 27 de ani? Adică peste opt luni?”

Până când una dintre generații este pregătită să înțeleagă suferința

Însă o speranță există.

„Mă întorc spre tata, care pare pierdut într-o răbufnire de durere, pe care o înfrânase o viață întreagă. Îl îmbrățișez, îl încurajez să se ridice.
– Am încercat, crede-mă că am încercat.
– Știu, tată, sunt convinsă că așa a fost. Dar ce se întâmplă? De ce suferea mama?
Pauza e lungă și mă sperie.
– Este peste puterile mele să continui, Adriana. Te rog să nu-mi condamni tăcerea. Poate că nu ți-aș fi spus niciodată, dacă nu aș fi găsit deja o cale de ieșire. Așază-te, te rog. Ceea ce vei auzi nu e o veste fericită pentru tine. Mi-aș da viața să fie altfel. Ascultă-mă, dar încearcă să rămâi calmă. Eu sunt lângă tine.”

„Portocalele verzi” ale lui Vitali Cipileagă reprezintă o poveste fără doar și poate emoționată, trecându-te printr-un „carusel” de emoții și reflectând la forța naturii și la modul în care dreptatea are propriile valențe în ochii ei, așa încât nu se va lăsa, până ce lucrurile nu vor fi aranjate.

Lasă un răspuns