Povestiri de pe Calea Moșilor e un „portal” către copilăria anilor ’80 în Capitala României, București. Aici, pe Calea Moșilor, Adina trăiește cea mai frumoasă perioadă a vieții ei, cu Doina și Anton, mama și tatăl, cărora le spune pe prenume, într-un mod atipic, ai crede, vremurilor, având grijă să te ia cu ea într-o călătorie pe care o vei savura din plin.
Cartea am găsit-o tare greu, după îndelungi căutări, în care mi-am mobilizat și prietenii – s-a mers până într-acolo, încât s-a încercat cumpărarea ei de la un iubitor de lecturi în vârstă de 12 ani. ? N-a funcționat, dar norocul și-a făcut simțită încă o dată prezența și am dibuit să pun mâna, în cele din urmă, pe un exemplar. De fapt și de drept, m-am activat și am mânat o asemenea desfășurare de forțe exclusiv la dorința jumătății mele (de altfel, un exemplu încurajator, care arată că poți descoperi plăcerea cititului, chiar și după 35 de ani), care a copilărit chiar pe Calea Moșilor și care auzise la radio, în drum dinspre job spre casă, despre cartea-n cauză. Probabil că dacă ar fi fost doar una dintre cele de pe lista mea de lecturat nu mi-aș fi întins toate antenele, însă după ce m-am uitat cu jind cum „a sorbit-o” efectiv și tot auzind râsetele zgomotoase, în fiecare seară, când mai parcurgea câte o poveste alături de Adina, am zis că așa ceva nu trebuie ratat. Și s-a dovedit întocmai!
Fiind născută în anii ’90, am avut ocazia să descopăr îndeaproape o lume pe care o știam prea puțin și doar din niște frânturi izolate. Am râs, am și plâns, m-a bucurat să o cunosc pe Adina mică și m-au înfuriat greutățile și neputințele vremii. Toate, însă, sunt scrise și descrise cu un umor fin, Adina Popescu, de altfel și autoare în „Dilema”, singurul ziar pe care încă-l citesc cu plăcere ❤️, având un condei tare plăcut ochiului. Și sufletului. ?
Biserica Olari sau tramvaiul 21?!
„Nu găsim blocul nostru, nu mai putem înainta, nu mai știm exact unde suntem. Până la urmă, mergem drept, pe șinele albăstrui de tramvai, care trebuie să ne scoată undeva, în orașul numit București. Ne-am rătăcit pe strada noastră, Calea Moșilor, înainte ca ea să existe cu adevărat.
– Ia! Strigă Anton. Vor să mute biserica!
Mă ia de mână și mă duce într-un loc unde s-a adunat multă lume. Nu văd nimic, dar Anton, care are 1.80m, vede. Își tot ițește capul pe deasupra celorlalți, iar eu nu aud decât un huruit. E mult praf, încep să tușesc.
– Ai văzut?! Îmi strigă Anton ca să acopere zgomotul. Mută biserica Olari!
Nu văd nimic. Cum pot să văd printre picioarele oamenilor? Mă ridică și mă pune pe umeri. Acum văd biserica înclinată într-o parte, de zici că se scufundă, încă puțin și dispare de tot, într-o mare de praf.
Vezi? Strigă Anton de sub mine. O mută pe șine…
Nu pot să văd șinele și cred că mă păcălește. Că doar biserica nu e tramvaiul 21, ca să meargă pe șine… ”
Adina, cel mai de preț „lucru” al Doinei și al lui Anton
Mi-a plăcut enorm relația Adinei cu Doina și Anton, niște oameni care, în ciuda puținului avut și a vremurilor complicate, au dat dovadă de blândețe și am avut senzația, pe tot parcursul cărții, că Adina e tot ce au ei mai bun și mai frumos. ?
„Ne-am mutat mai devreme decât credea Anton, adică prin august. Calea Moșilor era aproape terminată. (…)
– Și acuma, știi cine sunt eu? Mă întreabă Anton, ca de fiecare dată, când vin acasă de la grădiniță.
– Un doctor, un vraci… Mă prefac eu că nu știu, exact ca-n poveste.
– Greșit! Eu sunt Mateiaș Gâscarul și ai să mi-o plătești, boierule! Țipă Anton și începe să mă fugărească prin noul nostru apartament.
Mă ascund, ca să nu mă prindă Mateiaș și să mi-o iau pe spinare, tot ca-n poveste.
– Adina, unde ești?
– Sunt aici.
– Unde aici?
– Aici, sub birou!
– Doino, am adus și biroul de dincolo? întreabă Anton căutându-mă.
Așa a început viața noastră de pe Calea Moșilor, ascunzându-ne unii de alții și regăsindu-ne, din când în când.”
Am savurat micile tradiții.
„Duminică, merg cu Anton în Herăstrău. El îmi arată păsări, copaci, flori, iar Casa Scânteii se vede mare, dincolo de lac. Acolo lucrează el.
Ne întoarcem acasă cu autobuzul. În autobuz, cânt un cântec de la grădiniță. Anton îmi zice.
– Nu mai cânta, că-i deranjezi pe oameni!
O tanti zice:
– Lăsați-o, domnule, să cânte! La ce vremuri trăim… Lăsați copilul să cânte!
Asta n-am înțeles atunci, am înțeles mai târziu.”
Am întrezărit momentele grele, dincolo de umorul fin cu care erau tratate.
„Ne întoarcem acasă. Mama a gătit și ne așteaptă cu masa. Mama nu gătește decât duminica sau atunci când sunt gaze. (…) Mama e croitoreasă – îmi face rochia pentru serbare. Eu voi fi Veronica. Voi avea o rochie verde și părul prins în codițe, cu pampoane galbene, din hârtie creponată. Eliza va fi motanul Dănilă. Va avea mustăți. De-abia aștept!
– Eu știu și rolul lui Eliza, îi zic mamei și încep să cânt: «Eu sunt motanul Dănilă, de șoricei nu mi-e milă!». Îmi fac mustăți din coji de cartofi, din bucătărie. Brusc, se ia lumina. Mama coase pe întuneric, la lumânare. Nu mai e timp. Serbarea va fi a doua zi.
Eu și Anton ne băgăm sub plăpumi în camera mică. Facem noi pe discurile, dacă nu e curent.
– Am făcut treabă bună, nu, băieți? Zice Ali Baba.
– Da, șefule! Zic eu și cei 40 de hoți.”
Am înțeles mai bine dedesubturile vremurilor.
„E sâmbătă după-masă și ne pun la televizor, în sala cea mare. Noi, copiii din toate grupele, ne târâm pe jos, pe covor, ca râmele. Televizorul e ori închis, ori defect. Acum merge. Tovarășa Turcitu, care e și directoare, zice că trebuie să ne uităm la televizor. Că e înmormântarea tovarășului Brejnev.
– Ce-ai mai învățat la grădiniță? Mă întreabă Anton în Herăstrău, pe o bancă.
– Am învățat despre tovarășul Brejnev, care a murit, răspund.
– Aha, v-au pus înmormântarea la televizor. Și cine a fost tovarășul Brejnev? Mai întreabă Anton.
– Un nene care a fost președintele Uniunii Sovietice.”
Am râs cu poftă, umbrită de puțină îngrijorare.
„În stația de la Eminescu, autobuzul nu mai vine. Când vine, nu putem să urcăm. Sunt oameni pe scări și nu se închid ușile.
Anton îl înjură pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Mama se sperie și-l trage de mână.
– Taci din gură, că te leagă!
Apoi se uită la mine:
– Și tu să nu spui nimic la grădiniță!
Nu spun.”
Numai mamă să nu fii!
M-am cătrănit cu câte o ocazie.
„Nu-i ușor pentru o mamă să muncească în toate zilele din săptămână, mai puțin duminica – și, din când în când, și atunci -, să stea la cozi pentru mâncare, să gătească noaptea, când veneau gazele, să-și ia o zi liberă ca să dea de 100 de ori telefon la Casa de Comenzi – unde suna mereu ocupat, dar dacă în sfârșit răspundea cineva, a doua zi aveam pui, unt, carne de vacă și bomboane cu arahide-, să spele hainele și să-mi facă în fiecare seară câte șase clătite.
«Numai mamă să nu fii!», am rostit în gând un vers dintr-o poezie de la școală. Și am oftat.”
Am înțeles mai bine frânturile de povești, prinse cu alte ocazii.
„Magazinul Bucur Obor a început să devină cu adevărat important, în momentul în care eu și Dia ne-am dorit păpuși Barbie. Și ni le-am dorit atât de tare, cu tot cu haine, căsuțe, ponei și cu Ken, așa cum văzuserăm în revistele străine aduse de tatăl Diei de pe vapor, încât le-am confundat cu cele care doar semănau cu ele, dar erau făcute în țara noastră. Costau 30 de lei și se găseau la magazinul Bucur Obor.
– Vreau și eu o păpușă Barbie! I-am zis prima oară vânzătoarei de la raionul cu jucării.
– Nu avem păpuși Barbie. Avem doar aceste păpuși tip Barbie.
– Vreau și eu o păpușă tip Barbie, am zis din nou.
– Alege tu pe care o vrei! A mai spus vânzătoarea și mi-a pus mai multe păpuși pe tejghea.
Toate semănau între ele, așa că am ales una la întâmplare. Când am ajuns acasă și m-am uitat mai bine la ea, am văzut că semăna cu tovarășa Vameșu de la noi de la școală, adică avea față de o femeie rea.
– Ce păpușă mișto! A strigat cu invidie Dia. Zici că-i Barbie. De unde o ai?
De la magazinul Bucur Obor.
A doua zi, la 4, când trebuia să ne întâlnim, Dia a venit și ea cu păpușa ei, tot de la Bucur Obor. Era chiar mai urâtă la față decât a mea.”
Mi-am amintit de prieteniile din școala generală.
„În ziua în care am devenit poetă, m-am nimerit să fiu de serviciu cu clopoțelul împreună cu Vulpe Nicoleta. Vulpe era colega mea de bancă și comandantă de grupă. Îmi plăcea de ea, pentru că era foarte ordonată și niciodată nu făcea nimic la care să nu te aștepți de dinainte. Adică știam exact când o să râdă și ce să-i spun ca să se supere, dacă n-aveam chef să vorbesc cu ea o zi întreagă. În zilele alea, își delimita foarte precis porțiunea ei de bancă, își punea penarul în așa fel încât să nu se atingă de al meu și îmi întorcea spatele, dar nu cu răutate, ci cu delicatețe. Știam și ce să spun ca să ne împăcăm și, după ce ne împăcam, stilourile noastre scriau din nou pe caiete, în același ritm.”
De inocența lor.
„Sagaciu era născut în aceeași zi cu mine: 10 septembrie. Însă asta era singura legătură între mine și el.
Logofătu locuia într-o casă veche – într-o magherniță, cum spunea Anton- de pe Strada Toamnei. Sagaciu stătea în partea opusă, spre Republicii, într-un bloc vechi de pe Strada Spătarului. Când ieșeau de la școală, se tot conduceau unul pe altul acasă. Sagaciu mergea până în fața porții lui Logofătu de pe Toamnei, apoi Logofătu mergea până în fața blocului lui Sagaciu de pe Spătarului. Și tot așa. Pe la șase seara, încă îi puteai vedea întorcându-se acasă de la școală.”
Dar și dramele (fără ironie) din acele vremuri.
„Sincer, pe mine nu mă interesează banchetul, că n-am ce cuplu să fac cu nimeni din clasă; după ce mi-am văzut ultimul oracol completat, m-am lămurit definitiv că toți băieții de la noi sunt niște idioți, începând cu Istrate, care zice «Love is fuck» și terminând cu Logofătu, care zice că «iubește pe X, o fată sinceră, nu ca posesoarea oracolului» (și eu care credeam că nu-l iubește decât pe Sagaciu!). Mai mult îmi pasă că o să fie Crăciun Anamaria șefă de promoție și chiar nu-i cinstit: ea a venit într-a V-a cu 10 pe linie de la Ploiești și nu poate să concureze cu mine, că într-o școală decentă din București nu se dă 10 pe linie, asta se știe. Poate doar la școlile proaste, are și Capitala din astea. ”
Lucruri mici, dar cu însemnătate mare
Și de cât de puțin e nevoie pentru a face un prieten fericit.
„A trebuit să stau să-i explic vânzătoarei, în timp ce strângea șinele, că eram colegi de clasă, dar că Sagaciu era un pic ciudat.
– Și ce dacă? A râs ea. În vremurile astea pe care le trăim, toți suntem un pic ciudați.
Atunci n-am înțeles ce voia să spună și nici nu m-am străduit. Însă n-am uitat faza aia, iar odată, după ora de desen, i-am povestit lui Logofătu că l-am prind pe Sagaciu la JECO.
– Era un trenuleț foarte scump, costa cel puțin 1.000 de lei! Crezi că Sagaciu voia să-l fure sau… să dea o spargere la JECO?!”, l-am întrebat oarecum bănuitoare.
– Da’ de unde! Mi-a zis el. Gabriel are acasă 30 de trenulețe… Trenurile îs viața lui. Vrea să se facă mecanic de locomotivă.
– Da?!
Multă vreme m-am simțit vinovată față de Sagaciu, așa că i-am făcut cadou, printr-a VI-a o serie de timbre cu locomotive cu aburi, plus vreo doi pești unicat, neștampilați și nefilați, din Belize. Nu-i mai avea nimeni din clasă.
Nu mi-a mulțumit în mod direct, dar s-a uitat la mine în modul cel mai prietenos de care era în stare: cu un ochi prin ochelari și cu unul pe deasupra, așa că unul părea maro, celălalt verde.
– Ei, bine, nu le aveam p-astea! A rânjit el.
Mi s-a părut că l-am făcut fericit.”
Am savurat profunzimea Adinei-copil, căci mi-a amintit de profunzimea Dianei-mici (pe atunci, destul de greu de dus „pe picioare”).
„Vulpe Nicoleta se ridică de la masă și o ia la fugă, cu clopoțelul în mână, pe culoarele școlii. Va traversa mai întâi culoarul cel lung de la parter, va trece pe lângă cancelarie, va urca pe scara elevilor, va străbate holul de la etaj și va coborî pe scara profesorilor.
Imediat după Revoluție, ne-au pus și nouă sonerie. Elevul de serviciu trebuia doar să se ridice de pe scaun și să apese pe un buton.
Cine nu a prins școala cu clopoțel probabil că nu-și dă seama cum ar suna toată povestea asta, cum se poate sparge liniștea într-un mod atât de unic și de muzical. Cum ecourile slabe se transformă treptat într-un vuiet, o larmă care se întretaie cu zgomote de uși trântite, de bănci care scârțâie, de tot felul de proiectile zvârlite, de tropăieli care dau năvală în curte, de șuturi în minge care încep să se izbească în ziduri, vocalize, arii, vibrații, într-un crescendo, pe măsură ce clopoțelul înaintează pe culoarele școlii, sufocându-l de tot. Abia atunci încep cele 10 minute de libertate.”
Viață de pionier: caiete reciclate, flori în ghiveci, castane și viermi de mătase
Am descoperit lucruri pe care nu le știam și despre care auzisem foarte vag, până acum.
„Toți pionierii trebuie să crească viermi de mătase. Asta am primit ca sarcină în clasa a III-a. Pe la sfârșitul primăverii, tovarășa Vameșu, secretara de partid a școlii, a venit în fiecare clasă ca să ne spună cum e cu viermii. De-abia așteptam să mergem la viermi! Fiecare elev din clasa noastră avea propria lui imagine despre viermii de mătase, înainte să îi vadă. Cumva, ne așteptam să fie diferiți de alți viermi, precum cei din cireșele viermănoase. Ar fi putut să semene cu niște bunicuțe care tricotează.
Până acum, am avut diferite activități pionierești, dar niciuna nu se compară cu aceasta ca importanță și dificultate. La începutul clasei a II-a, chiar după ce ne-au făcut pionieri, am avut ca sarcină reciclarea maculaturii: ne-am adus de acasă caietele din clasa I, cu liniuțe și bastonașe, care oricum nu ne mai foloseau la nimic. Am adus și blocurile de desen sau alte rechizite, doar Abecedarele nu au fost date la reciclat, pentru că urmau să fie împărțite copiilor mai mici. Dup-aia m-am tot întrebat la cine o fi ajuns Abecedarul lui Borcan Sorin, în care copiii din poze, inclusiv Ana-are-mere, erau mafioți – aveau ochelari negri, mâzgăliți cu stiloul și fumau țigări Kent.
Tot într-a II-a ni s-a trasat ca sarcină reciclarea sticlelor și a borcanelor. Aici n-a fost greu, căci au venit mamele sau tații la școală și au dat sticlele cu lapte și borcanele cu iaurt pe care le mai aveau pe-acasă. Tatăl lui Tănase Florin a venit cu cele mai multe sticle, dintre care unele de vin și de alte băuturi care cântăreau foarte greu la cântar și uite-așa ne-am făcut planul.
Apoi, pe la finalul anului școlar, am avut acțiunea „Clasa noastră ca o floare” și fiecare elev a trebuit să aducă la școală câte un ghiveci cu flori, o vază sau alte obiecte decorative cu care să ne împodobim clasa. Duță Corina, împreună cu tatăl ei, au venit cu un ghiveci în care era un ficus mare, ca acelea care stau, de obicei, în sufrageriile oamenilor sau pe palierele de bloc. Tovarășa a felicit-o pe Duță. Cei mai mulți elevi au adus mușcate. Le udam și le îngrijeam în fiecare zi și n-ar fi murit, dacă băieții n-ar fi turnat în ghivece, de mai multe ori, apa cu acuarelele de la desen. Ficusul l-am avut mai mult timp, până într-a IV-a, după care, în vacanța de vară, a dispărut miraculos, nimeni nu știe unde. Poate că se plictisise de școala noastră și a plecat, pur și simplu, a luat-o la picior.
Prin toamnă, la începutul clasei a III-a, am fost la recoltat castane. Și sarcina asta a fost ușoară, pentru că pe strada școlii noastre -strada Oltarului, care începea din Calea Moșilor și se sfârșea pe clopotnița bisericii- creșteau numai castani. Doar ce ieșeam din școală și dădeam cu șutul la castane. Într-o oră de sport, am mers cu toții în curtea mică, cea din fața atelierului de practică, am adunat doi saci și am depășit norma.”
Am simțit nostalgia prin fiecare fibră.
„Pe o stradă cu magazine închise, fără oameni, cu tramvaie care se târâie spre un capăt de linie, cu treceri de pietoni goale, cu blocuri fără viață, ca niște schelete de mamuți, dezgropate de preistorie și cu timpul care a încremenit la intersecția cu Eminescu, doar pentru a-ți spune că nu vei mai fi niciodată la fel și că acest moment se va pierde, nu-l vei recupera niciodată…”
Am retrăit unele momente din copilărie și unele senzații de deja-vu, atât de dragi mie.
„Suntem tot în curte, pe treptele scării de la sala de sport. E pauză, băieții se joacă fotbal în dorul lelii, pentru că s-a terminat campionatul, fetele încă șușotesc despre banchet, e un soare călduț de început de vară, dinspre Strada Salcâmilor se simte un iz de flori de salcâm. Se aude și Calea Moșilor, în depărtare: claxoane, zumzete, o stradă din ce în ce mai aglomerată. Curând va trece și vara, va mirosi a foc și a frunze arse și alți copii de la școala noastră vor trage șuturi în castane. Apoi, zăpada aceea mocirloasă de București se va așterne peste toate și va fi frig. Iar eu voi fi într-o altă curte, a unei alte școli, care se numește liceu, voi avea tocuri și voi dârdâi de frig pe un gărduleț, ca să mă holbez la băiatul de la a XII-a, cu ochi «imposibil de albaștri», sperând că o să mă observe și o să-mi zâmbească.”
„Parcă-s de nicăieri și nu se mai potrivesc niciunde…”
M-am plimbat pe Calea Moșilor, am mirosit salcâmii și mâna Maicii Domnului, am auzit tramvaiele acelor vremuri și m-am transpus, pentru câteva clipe, în alte timpuri.
„Vine vara pe Calea Moșilor, atunci când oamenii își spală balcoanele în fiecare seară, ca să mai răcorească strada și să alunge praful, când miroase a salcâmi pe Strada Salcâmilor și a flori de mâna Maicii Domnului în spatele blocului, când timpul dintre huruitul ultimului tramvai în drum spre depou și cel al primului, din zori, pare mai scurt ca niciodată și toate invaziile trec – de gândaci negri, de gărgărițe, de omizi – și ne mai rămân doar țânțarii, când liniile de cretă ale terenului de frunză, ale șotroanelor și ale melcului se îngroașă de la o zi la alta, așa că e mult mai ușor să le calci și să le greșești, atunci când se repară Dacii prin parcări, se desfac bucată cu bucată și din vecinii vârâți dedesubt nu mai vezi decât picioarele.”
Am înțeles mai bine perioada în care am copilărit, respectiv anii ’90.
„Am și o poză de atunci: eu, pe jumătate copil, jumătate adolescentă, tot în compleul cu buline, un pic cam șifonat, Anton și mama – doi părinți încă tineri, învăluiți în lumina galbenă, ca de amurg, din curtea școlii, deși era în toiul zilei, însă probabil că poza a ieșit dinadins îngălbenită, ca să ne trezească nostalgii după o vreme. Una peste alta, e o poză în care toți trei suntem un pic în afara timpului, așa cum au fost anii ’90, de fapt, care parcă-s de nicăieri și nu se mai potrivesc niciunde.”
Fără doar și poate, Calea Moșilor, un loc, între timp, foarte bine cunoscut mie, s-a culcușit undeva în sufletul meu și tot ce se poate să rămână așa multă vreme, inclusiv datorită Adinei Popescu și a universului ei.
„Când mă îndrept spre Calea Moșilor, de care mă despart doar cinci minute de mers pe jos, parcă plec în vacanță. Iar cerul de pe strada mea e atât de jos și de aproape, încât îl pot vedea, în sfârșit, pe de-a întregul, îi cunosc deja semnele, știu când va ploua sau când vine toamna. Doar când mă uit în zare, dincolo de acoperișurile cu pisici, de șotroanele copiilor și de curțile cu țigani, regăsesc blocurile cu opt și cu 10 etaje de pe Calea Moșilor – e ca și cum ai privi munții de pe o pajiște de la poalele lor și asta îmi dă un sentiment de încredere.
Nimic nu s-a schimbat, vom trăi 1.000 de ani în lumea noastră mică.”
Întoarcerea numaidecât în timp și spațiu
Citind „Povestiri de pe Calea Moșilor”, nu de puține ori am fost din nou la joacă, printre străduțe sau în grădinița din fața blocului, din care o strigam pe mama până la etajul opt (și ea îmi răspundea), m-am jucat din nou pe păturică, în scara blocului sau pe hol, atunci când vremea era prea mohorâtă și am retrăit câteva dintre părțile frumoase ale copilăriei.
Mi-am amintit despre cum cel mai frumos lucru pe care îl puteam concepe cu mintea de cinci-șase-șapte-opt-10 ani era o păpușă Barbie și cum stăteam câte o oră la raionul de păpuși din magazinele cash&carry, de tip en-gross, la care mergeam des, visând cum ar fi să am una. Am resimțit cum a fost când am avut, în cele din urmă, prima păpușă Barbie, una cu coadă de sirenă, care se schimba ca nuanță, atunci când o puneai în apă și am retrăit bucuria când am reușit să-mi cumpăr eu o păpușă Barbie, pe la 12 ani, cu măruntul meu agonisit din greu în pușculița-purcel-albastră-cu-nas-roz (pe care o am și astăzi!), iar când doamna de la casă s-a foit și mi-a spus ceva, nevrând să primească suma de bani în monede, mamaia Marga a intervenit ferm și, în mai puțin de jumătate de ceas, ieșeam pe ușă cu noua mea păpușă Barbie (pe care, de asemenea, o am și astăzi).
„Povestiri de pe Calea Moșilor” e cadoul pe care îl poți face copilului din tine – genul de carte pe care o poți citi și la 14, și la 64 de ani, de fiecare dată văzând altceva și lucrurile având o altfel de însemnătate. ❤️
