Relația mea cu tetralogia napolitană „Prietena mea genială”, scrisă de Elena Ferrante, a început la granița dintre 2017 și 2018, apoi a continuat până aproape de zilele noastre, deunăzi finalizând cea de-a patra carte din colecție și aș spune, fără să exagerez, că încă se mai vorbește despre ea, în mintea mea. Primul volum l-am primit de Crăciunul din acel an și, odată început, cu greu m-am dezlipit de el.
Povestea aduce în primplan relația dintre Elena Greco și Raffaella Cerullo, zisă și Lila sau Lenù și Lina, așa cum vor mai apărea, pe parcursul timpului.
Prietena mea genială, dispărută fără urmă
Scrisă la persoana I, din perspectiva Elenei Greco, tetralogia începe cum Elena, trecută de vârsta de 60 de ani, este căutată de fiul Lilei, Rino, un băiat ajuns la 40 de ani, pierdut printre violențele cartierului Napoli și departe de ceea ce idealizau atât Elena, cât și mama ei, pentru el, la începutul vieții sale. Acesta îi spune Elenei că mama sa a dispărut fără urmă, situația la care aceasta dintâi nu se îngrijorează, încadrând-o drept o alegere firească pentru prietena sa.
Apoi, acțiunea ne duce înapoi, în anii ’50, într-un Napoli marcat de violență, degradare și sărăcie: bărbații își băteau consoartele, părinții își băteau copiii, țipetele și jignirile erau un zgomot de fundal uzual în fiecare casă și, zi de zi, violența era literă de lege în cartier. Pe parcursul lecturării, am avut impresia că există destule lucruri în comun cu România anilor ’90 și cultul familial al acelor vremuri.
Prima carte conturează treptat relația dintre Elena și Lila, care începe printr-o aparentă ranchiună din partea celei de-a doua și o atracție uriașă de a-i intra în grații, din partea celei dintâi. De-a lungul celei dintâi cărți, Elena și Lila încearcă să facă față mahalalei napolitane, intrând în numeroase dispute cu bandele din cartierul în care au crescut.
Elena Grego și Lila Cerrullo, asemănătoare și, totuși, diferite
Cele două sunt total opuse în aparență și esență, însă unite de interesul pentru școală. Elena întruchipează personajul „citit”, care intuiește repede, încă din primele clase, că școala este aceea care o poate ridica din mediul în care s-a născut, fiind însă tipologia de om care are nevoie de efort susținut pentru a învăța și a obține rezultate bune. De-a lungul timpului, Elena învață și muncește mult, din dorința de a nu ajunge ca mama ei, o femeie la care o speria mersul său șchiop, indispoziția permanentă și bătăile încasate de la soțul său, tatăl Elenei, portar la primărie.
Lila, în schimb, se arată drept o copilă sclipitoare ca inteligență și, în egală măsură, capabilă de acțiuni și replici răutăcioase, sărăcia familiei sale și, mai apoi, prioritățile părinților făcând-o să abandoneze școala, în clasele primare. Spre deosebire de Elena, familia Lilei este și mai violentă: tatăl său, Fernando Cerullo, este protagonistul unui episod, în care își aruncă fiica pe fereastră, într-un moment obișnuit pentru el, de nervozitate ridicată. Mama sa, Nunzia, este tipologia femeii care își dorește liniște în familie, astfel încât evită orice situație tensionată, fiind supusă, iar fratele Lilei, Rino, oscilează între a o proteja și a o condamna pentru viața lor săracă.
Pe parcursul tuturor cărților, Elena se va surprinde din nou și din nou, în situații în care va descoperi că poate performa doar atunci când se simte motivată de prietena ei, Lila și, îndeosebi, când simte că are aprobarea ei în ceea ce vrea să facă. În prima parte am observat o concurență tacită între cele două, fiecare dând impresia că preia controlul, în funcție de perioadele vieții.
Prietena mea genială – cine este?
„Prietena mea genială” este o carte care m-a bulversat, în cel mai bun mod posibil, ridicându-mi niște întrebări și răspunsuri, care probabil își așteptau vremea potrivită. Povestea nuanțează într-o manieră șarmantă ce înseamnă prietenia între două fete, mai apoi două adolescente, continuând cu două femei și, în cele din urmă, spre finele ultimei părți, ajunse spre finele celei de-a doua părți a vieții și lăsând la interpretarea cititorului cine este dintre cele două, de fapt, prietena genială.
Prin romanul ei, Elena Ferrante m-a făcut să reflectez la cât de mult (sau puțin) poate fi decisiv mediul în care ne naștem și cum putem încerca să depășim aparentele dezavantaje, de ordin material și familial.
În loc de încheiere, iată un citat care mi se pare reprezentativ pentru „Prietena mea genială”:
– Știi de ce se cred frații Solara stăpânii cartierului?
– Pentru că sunt puternici.
– Nu, pentru că au bani.
– Zici?
– Sigur. Ai văzut că pe Pinuccia Carracci n-au deranjat-o, niciodată?
– Da.
– Dar știi de ce s-au comportat cum s-au comportat cu Ada?
– Nu.
– Pentru că Ada nu are tată, fratele ei, Antonio, nu contează deloc, iar ea o ajută pe Melina să spele scările blocului.
În consecință, ori făceam și noi bani, mai mulți decât familia Solara, ori, ca să ne apărăm de cei doi frați, trebuia să recurgem la a le face foarte rău. Mi-a arătat un cuțit de cizmărie foarte ascuțit, pe care-l luase din atelierul tatălui ei.
– De mine nu se ating, pentru că sunt urâtă și nu am soroc, a spus, dar de tine s-ar putea să da. Dacă se întâmplă, să-mi spui.”
