E nevoie de puțin, foarte puțin, ca un subiect să-ți smulgă parcă sufletul și să dea cu el de pereți. Așa am resimțit „Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tocmai lung” a lui Fredrik Backman. „Aceasta este o poveste despre cum să-ți pierzi amintirile, înainte să-ți pierzi viața”, începe, destul de sincer și dur, cartea lui Backman.
„Povestea este despre el, Creierul, misterioasa și malițioasa materie din țestele noastre, care ne lasă să descoperim Universul, dar se sinchisește prea puțin să ne ajute să-i descoperim propriile secrete.
Am vrut să povestesc ce se întâmplă când mintea părăsește lumea asta, înaintea trupului. Și au ieșit mici scrisori de dragoste între un bunic și nepotul lui, între un tânăr și marea lui iubire, între un tată și fiul său.”
Să nu mai știi de tine – iată, probabil, una dintre cele mai mari frici ale multora dintre noi. Să te părăsească, treptat, memoria și să-ți devină străină conștientizarea lucrurilor. Să uiți – unde ești, cine e jumătatea ta, cum arată cei dragi. Să nu mai știi unde stai și cine e persoana străină, care te ia de mână și-ți spune „mamă” sau „tată”.
Când lumile interioare îți salvează viața
„«Partea cea mai proastă cu bătrânețea e că nu-ți mai vin idei noi.» Cuvintele astea mi s-au întipărit în minte pentru totdeauna, adevărul lor trist m-a marcat, fiindcă e și frica mea: că imaginația poate muri înaintea corpului. Nu cred că sunt singurul care simte asta. Noi, oamenii, suntem o specie bizară – multora ne e mai teamă de bătrânețe, decât de moarte. Cum adică să nu mai am idei noi? Cum să-mi pierd fantezia? Gândul e răvășitor, pentru mine imaginația e totul. Când eram mic, obișnuiam să plăsmuiesc lumi nesfârșite și în ele evadam când mă simțeam singur, înfricoșat și nelalocul meu în cea reală. Ca adult, încă le construiesc, pentru că nici acum nu știu unde mi-e locul. Lumile interioare mi-au salvat viața. Povestea asta este și despre ele.”
Pentru că degradarea este lentă, dar copleșitoare, un bunic (și deloc unul oarecare) își dă seama că timpul rămas, mai ales cel conștient, e din ce în ce mai scurt.
„El închide ochii:
– Ce să-i spun lui Noah? Cum să-i explic ce o să-l părăsesc înainte să mor?
Ea îi ia obrajii în palme și îl sărută.
– Îndărătnicul meu drag! Îi explici așa cum i-ai explicat totul mereu: ca unuia mai deștept decât tine.”
Și își dă seama, speriat, că trebuie să-l pregătească pe Noah, nepotul lui, care îi e și pentru care e aproape toată lumea.
„Noah își dă seama că bunicul s-a rușinat de îndată ce i-a zis că e greu de explicat, fiindcă bunicul nu vorbește așa cu el. Alți adulți, da. Taică-su, de pildă, în fiecare zi. Dar bunicul, niciodată.
– Nu că ți-ar fi ție greu să înțelegi, Noah-noah. Mie mi-e greu să pricep, se scuză bătrânul. (…)
– De ce mă strângi așa de tare, bunicule? șoptește băiatul din nou.
– Fiindcă totul se risipește, Noahnoah. Și pe tine vreau să te păstrez cel mai mult.
Băiatul dă din cap înțelegător. Îi strânge și el mâna mai tare.
Partea bună cu uitatul: uiți și lucrurile dureroase
Însă începutul e cel mai greu.
„Când o s-atingi pământul cu picioarele, eu o să fiu în cosmos, dragul meu Noahnoah!
Băiatul se străduiește să respire în ritm cu răsuflarea bunicului. Și ăsta e unul dintre jocurile lor.
M-ai adus aici ca să-nvățăm cum să ne luăm rămas bun, bunicule?
– Da, Noahnoah. Mă tem că da.
– E greu să-ți iei rămas bun, recunoaște băiatul.
Bunicul încuviințează. (…)
– Te doare pe dinăuntru?
– Tot mai puțin. Asta-i partea bună cu uitatul. Că uiți și lucrurile dureroase.
– Și ce simți?
– Ca și cum trebuie să caut mereu ceva în buzunare. Mai întâi, pierzi lucrurile mărunte, apoi pe cele mari. Începi cu cheile și termini cu oamenii.
– Ți-e frică?
– Un pic. Ție?
– Un pic, recunoaște băiatul.
Obrazul lui Noah se odihnește pe umărul bunicului.”
Dar ei au avut mereu o relație bazată pe încredere și asta face mai puțin „amăruie” întreaga situație.
„Când lui Noah îi era frică să adoarmă, bunicul își lega de braț capătul unei sfori, iar celălalt capăt de brațul băiatului și îi promitea că, dacă visează urât, nu trebuia decât să tragă de sfoară și bunicul avea să-l aducă din coșmar înapoi la loc sigur. Ca pe o barcă la mal. Bunicul și-a ținut promisiunea de fiecare dată. (…)
Noah îl ține pe bătrân de mână. El l-a învățat să pescuiască, să nu se teamă niciodată de idei prea mari, să se uite noaptea la cer și să înțeleagă că e făcut din cifre. Matematica a fost o binecuvântare pentru băiat, căci l-a ajutat să nu-i fie frică de ceea ce înspăimântă aproape pe oricine: infinitul. Noah iubește spațiul cosmic pentru că e nesfârșit. Fiindcă nu moare. E singurul din viața lui care n-o să-l părăsească niciodată.”
Însă tot e dificil „de digerat” dezordinea care se instalează treptat.
„Un băiat și bunicul lui stau pe o bancă în creierul bunicului.
– E un creier foarte frumos, bunicule! Spune Noah încurajator, fiindcă bunica îi zicea mereu că, atunci când bunicul tace, nu trebuie decât să-i faci un compliment și se pornește iar.
– Frumos din partea ta că zici așa, zâmbește bunicul și își șterge ochii cu dosul palmei.
– Dar arată cam dezordonat! Râde băiatul.
– A plouat mult pe-aici, când a murit bunică-ta. Pe urmă n-a prea mai fost nimic în ordine.”
Cadourile inutile, poate cele mai de preț
Și nu ajută nici faptul că totul devine din ce în ce mai străin.
„În ceață, luminile sclipesc în aranjamente ciudate. Noah își dă seama că formează litere. „Important!” clipesc lămpile pe un zid. „Nu uita!” scrie pe un altul. Dar pe cel mai înalt bloc, cel mai aproape de malul apei, scrie „Noah”.
– Ce e în blocul ăla, bunicule?
– Arhiva. Acolo se păstrează tot. Tot ce e mai important.
– Adică?
– Tot ce-am făcut împreună. Toate fotografiile, filmele, toate cadourile tale inutile.
Bunicul râde. Râde și Noah. Mereu își fac cadouri inutile. Anul trecut, de Crăciun, bunicul i-a dat lui Noah o pungă de plastic umplută cu aer, iar Noah i-a dăruit o sanda. De ziua bunicului, Noah i-a făcut cadou o bucată de ciocolată deja mâncată. A fost cadoul preferat al bunicului.”
Primordial rămâne să îi pregătească pe cei dragi.
„Uneori, îl pune să țină ochii strâns închiși și schimbă autobuzul de patru ori în oraș, alteori îl duce doar în pădurea din spatele casei, la lac. Uneori merg cu barca, adesea până când Noah adoarme. Și, când ajung suficient de departe, bunicul îi șoptește: «Deschide ochii!» și îi dă o hartă, o busolă și o misiune: să găsească drumul înapoi spre casă. Bunicul știe că Noah se va descurca întotdeauna, fiindcă în două lucruri are o încredere de neclintit în viață: matematica și nepotul.”
Și să accepte că, de la un moment dat, fără ajutor nu se (mai) poate.
„Noah încearcă să-și stăpânească vocea, să-și înghită tremurul coardelor, când inima trage semnalul de alarmă. Merge bine. Sunt cel mai bun din clasă la mate. Stai cuminte, bunicule! Vine tata imediat să ne ia.
Mâna bunicului se odihește pe umărul băiatului.
– Bine, Noahnoah, bine. Matematica o să te-ajute mereu să găsești drumul spre casă.
Băiatul e de-a dreptul speriat acum, dar știe că nu trebuie să-l lase pe bunic să bage de seamă, așa că strigă:
– Trei virgulă unu patru unu.
– Cinci nouă doi, răspunde imediat bunicul.
– Șase cinci trei, turuie băiatul.
– Cinci opt nouă! Râde bunicul.
E un alt joc preferat al bunicului – să recite zecimalele lui pi, constanta care e cheia calculării circumferinței unui cerc. Bunicul iubește magia lui pi, cheile numerice care deszăvoresc secrete, care deschid întregul Univers. Știe peste două sute de zecimale pe de rost. Recordul nepotului e jumătate pe atât. Bunicul zice mereu că, în timp, o să se întâlnească undeva la mijloc, căci mintea băiatului e tot mai cuprinzătoare, iar a bunicului tot mai neîncăpătoare.”
Cine se grăbește să trăiască se grăbește să piardă
„Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tocmai lung” e despre acceptare.
„Când bunicul era tânăr, un grup de femei și bărbați au calculat cum să trimită trei oameni pe Lună, iar matematica i-a adus până acolo și înapoi.
Dar locul unde sunt acum nu are coordonate, niciun drum nu pleacă de aici și nu e pe nicio hartă.
Noah își amintește că bunicul l-a pus să închidă ochii. Își amintește că s-au furișat afară din casă și e sigur că bunicul l-a dus la lac, fiindcă băiatul știe toate sunetele și cântecele apei, chiar și cu ochii închiși. Își amintește lemnul ud sub tălpi când s-au suit în barcă, dar nimic altceva după aceea. Nu știe cum au ajuns acolo, pe o bancă, într-o piață rotundă. Locui îi e necunoscut, dar totul în jur e familiar. Ca și cum cineva ar fura lucrurile cu care ai crescut și le-ar aranja într-o casă străină.”
Și despre timp, timpul care se scurge și încă repede.
„- Ce scrie pe hârtii? Întreabă băiatul.
– Toate ideile mele, răspunde bunicul.
– Se risipesc peste tot!
– Se risipesc de mult timp.
Băiatul încuviințează și își încleștează degetele pe ale bunicului.
– E bolnav creierul tău?
– Cine ți-a zis?
– Tata.
Bunicul oftează adânc. Dă din cap că da.
– De fapt, nu știm. Știm atât de puțin despre cum funcționează creierul. E ca o stea care se stinge. Mai ții minte ce te-am învățat despre stele?
– Când se stinge o stea, durează mult până ne dăm seama, la fel de mult cât îi ia ultimei ei sclipiri să ajungă pe Pământ.
Bărbia bunicului tremură. Îi amintește adesea lui Noah că Universul are peste 13 miliarde de ani. Uneori, îi șoptește lui Noah: «Cine se grăbește să trăiască se grăbește să piardă». N-a înțeles ce voia spună cu asta, decât după ce a murit.”
Așa că nu-ți rămâne decât să accepți.
„Creierul e ecuația supremă. Când umanitatea va reuși să o rezolve, va fi ceva mai remarcabil decât a păși pe lună. Niciun mister din Univers nu e mai mare decât omul. Mai ții minte ce-ți spuneam despre eșec?
– Singura dată când eșuăm e când renunțăm să mai încercăm.
– Exact, Noahnoah, chiar așa! Ideile mari nu pot fi oprite!
Noah închide ochii, își oprește lacrimile și le obligă să se furișeze în gene.”
Să te bucuri de ce ai, așa cum ai, cât mai ai.
„Asta ai moștenit-o de la bunică-ta.
Noah își amintește. Seara, când tata îl lua de la bunici, nu avea voie să-i spună nimic la despărțire. «Să nu cumva să zici, Noah! Să nu-ndrăznești să-mi zici! De fiecare dată când mă lași, mai îmbătrânesc un pic. Fiecare rid e un rămas-bun de la tine», se plângea bunica de fiecare dată. Așa că Noah îi cânta în schimb și asta o făcea să râdă. Ea l-a învățat să citească, să facă rulouri cu scorțișoară și să toarne cafeaua în cești fără să o verse, iar când bunicii au început să-i tremure mâinile, băiatul a învățat să umple ceștile pe jumătate, astfel ca ea să nu verse nicio picătură, fiindcă se rușina când vărsa. N-a lăsat-o niciodată să se rușineze în fața lui.
«Tare te mai iubesc, Noah! Nici cerul n-ar putea cuprinde iubirea mea!», îi șoptea ea la ureche chiar înainte să adoarmă, când îi citea povești despre elfi. Nu era perfectă, dar era a lui. Băiatul i-a cântat și în ultima seară, înainte ca bunica să moară. Trupul ei a încetat să mai funcționeze înaintea creierului. Cu bunicul e invers.”
Ce păcat că nu mai e. Dar ce bine că a fost…
Să-ți dai voie să fii, uneori, chiar peste măsură de trist.
„Bunica a murit într-o dimineață de decembrie. Toată casa mirosea a zambile și băiatul a plâns ziua întreagă. Seara s-a întins pe spate lângă bunicul, în grădină și s-au uitat la cerul înstelat. I-au cântat împreună bunicii. I-au cântat cosmosului. Au făcut asta aproape în fiecare seară de atunci. Și bunica e doar a lor.
– Ți-e frică să n-o uiți?
Bunicul dă din cap că da.
– Foarte frică.
Băiatul își mușcă buzele și promite.
– Când o s-o uiți, o să-ți povestesc eu despre ea, bunicule. Dimineața, înainte de orice, o să-ți povestesc despre ea.”
Și să te bucuri, totuși, că a fost.
„- S-a rătăcit în inima mea, cred. Și n-a mai găsit cale de ieșire. Bunică-ta n-avea pic de simț al orientării. Era în stare să se rătăcească și pe scară rulantă. În viața mea nu m-am întrebat cum m-am îndrăgostit de ea, Noahnoah! Doar cum de s-a îndrăgostit ea de mine. (…) N-am văzut om cu trăiri mai puternice decât ea. Când se supăra, putea pune pe fugă un bar plin de bărbați, iar când era fericită… era irezistibilă, Noahnoah. O forță a naturii. Tot ce sunt e datorită ei, ea a fost Big Bangul meu. (…)
Când ea i-a ieșit în cale cu ianuarie în păr, el s-a pierdut. Prima necunoscută pe care n-a putut s-o descifreze niciodată, deși a încercat tot restul vieții, din ziua a aceea.
– Cu tine am știut întotdeauna cine sunt. Tu ai fost scurtătura mea.
Cu nimeni nu s-a mai certat cum s-a certat cu ea. Prima dată a fost despre Univers. El i-a povestit cum a fost creat, ea a refuzat să accepte. El a ridicat vocea, ea s-a supărat. El n-a priceput de ce, așa că e a țipat.
– Mă enervez, da! Tu ai impresia că totu-i o întâmplare. Câteva miliarde de oameni pe Planeta asta, dar te-am găsit pe TINE. E ca și cum ai zice că puteam să găsesc pe oricare altul. Ia mai lasă-mă cu afurisita ta de matematică!
I-a zis-o cu pumnii strânși. El a tăcut și a privit-o minute în șir. Apoi, i-a spus că o iubește. A fost prima oară când i-a spus-o. N-au încetat niciodată să se certe, dar n-au dormit niciodată separat. El și-a dedicat carierea calculului probabilităților, iar ea a fost cea mai mare improbabilitate din câte a întâlnit vreodată. I-a luat pământul de sub picioare.”
Unii oameni au un alt fel de muzică
Să nu te gândești la ce va fi.
„Zi-mi de școală, Noahnoah! Îl roagă bătrânul.
Îl întreabă mereu asta, dar nu cum o fac alți adulți, care vor să știe dacă Noah se poartă frumos la școală. Bunicul vrea să știe dacă școala se poartă frumos. Nu, nu se poartă frumos aproape niciodată.
– Profa ne-a pus să scriem o compunere despre ce vrem să fim când creștem mari, spune Noah.
– Și ce-ai scris?
– Am scris că mai întâi vreau să mă concentrez pe a fi mic.
– Un răspuns foarte bun!
– Nu-i așa? Și am mai scris că aș vrea să fiu bătrân. Că adulții sunt mereu supărați, doar copiii și bătrânii râd.
– Așa ai scris?
– Da.
– Și ce-a zis profesoara? A zis că n-am înțeles tema.
– Și tu ce-ai zis?
– I-am zis că n-a înțeles răspunsul.
– Te iubesc! Spune bunicul cu ochii închiși.
(…) Mai zi-mi de școală, Noahnoah!
Noah ridică din umeri.
– Facem prea puține calcule și scriem prea mult.
– Așa e mereu. Ce să știe școlile astea!
– Și nu-mi plac lecțiile de chitară. Tata încearcă să mă învețe, dar nu-mi iese deloc.
– Nu-ți face griji! Oamenii ca noi au un alt fel de muzică, Noahnoah.
– Trebuie să scriem compuneri întruna! Odată, profa ne-a pus să scriem care credem noi că este sensul vieții.
– Și ce-ai scris?
– «Compania altora.»
Bunicul închide ochii.
– Cel mai bun răspuns pe care l-am auzit vreodată.
– Dar profa a zis că trebuie să scriu unul mai lung.
– Și-atunci ce-ai făcut?
– Am scris: «Compania altora. Și înghețata».
Bunicul cugetă îndelung. Apoi, îl întreabă:
– Ce fel de înghețată?
Noah zâmbește. E așa de bine să te înțeleagă cineva!
Să accepți ce a fost, dincolo de ce ar fi putut fi
Să-ți închei socotelile.
„Tatăl se așază pe patul moale, proaspăt așternut de cineva care nu o să doarmă acolo. Nu e camera lui. Ted se așază lângă el și bătrânul își ascunde chipul în părul fiului.
– Îți aduce aminte, Ted? Cortul de pe insulă?
– Nu cu mine ai fost cu cortul, tată. Ai fost cu Noah, șoptește fiul.
Tatăl ridică privirea și se uită lung la el.
– Cine-i Noah?
Ted îl mângâie iubitor pe obraz.
– Noah, tată. Fiul meu. Cu Noah ai mers cu cortul. Mie nu-mi place să pescuiesc.
– Ba da! Te-am învățat eu. Te-am învățat… Nu?
– N-ai avut niciodată timp să mă înveți, tată. Munceai încontinuu. Dar l-ai învățat pe Noah. Pe el l-ai învățat tot. Lui îi place matematica. Ca și ție.
Tatăl pipăie cearceaful, apoi caută ceva în buzunare din ce în ce mai frenetic. Băiatul are lacrimi în ochi.”
Iar, de la un punct încolo, să speri că ai lăsat o urmă suficient de adâncă în sufletele celorlalți, încât să-ți asigure liniștea de care e atât de mare nevoie.
„La capătul unei vieți e o cameră de spital, unde cineva a pus un cort verde drept în mijlocul încăperii. În cort, un om se trezește speriat, cu răsuflarea întretăiată, fiindcă nu știe unde e. Lângă el, un tânăr îi șoptește:
– Nu-ți fie frică!
Omul se ridică în capul oaselor în sacul de dormit, se ghemuiește speriat cu genunchii la gură și plânge.
– Nu-ți fie frică! Repetă tânărul.
Pe tavan saltă un balon legat de mijlocul unei bucăți de sfoară. Un capăt al sforii e lângă degetele bătrânului.
– Nu știu cine ești, șoptește el.
Tânărul în mângâie pe braț.
– Mă cheamă Noah. Tu ești bunicul meu. M-ai învățat să merg pe bicicletă pe strada din fața casei tale și ai iubit-o pe bunica de nu-ți mai încăpeai în picioare. Ea ura coriandrul, dar te iubea. Ai jurat să nu te lași niciodată de fumat, dar te-ai lăsat, când ai devenit tată.
Ai fost în spațiu, fiindcă ești un aventurier înnăscut și, odată, i-ai zis doctorului: «Doctore, doctore! Mi-am rupt mâna în două locuri!», iar doctorul ți-a zis să nu te mai duci în locurile alea.
Atunci, bunicul zâmbește. Noah îi pune un capăt al sforii balonului în mână și îi arată că ține și el de celălalt capăt.
– Suntem în cortul în care dormeam lângă lac, bunicule, mai ții minte? Dacă ți se face frică, trage de sfoară și te aduc eu înapoi. De fiecare dată.”
„Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tocmai lung” e, fără doar și poate, o carte care atinge multe puncte sensibile, dar cel mai important, cred eu, e că-ți amintește să faci pace cu tine. Cu ce a fost. Cu ce ar fi putut fi.
„- Am trăit o viață neobișnuit de obișnuită.
– O obișnuită viață neobișnuită.
Ea râde. Ochii îi sunt bătrâni, lumina soarelui e nouă“
