A meritat.
A meritat fiecare zi, din cele șase luni, de refresh pe cele două site-uri de bilete pentru piesa de teatru „Tatăl”.
A meritat fiecare alarmă, pusă de dimineață, pentru a-mi mai încerca norocul o dată.
A meritat fiecare tresărire de suflet, când apărea că ar fi, totuși, un loc disponibil, dar fie era doar o eroare, căci nu mergea finalizată comanda, fie îl luase deja altcineva.
Emoție pură – așa mi s-a părut povestea care-l are în centrul atenției pe Victor Rebengiuc, care duce la rang de artă interpretarea personajului său. „E bătrân”, am auzit glasul unui bărbat din rândurile de spate, chiar când Rebengiuc pășea pe scenă, glas care probabil se voia a fi o șoaptă, dar pe care am simțit-o de parcă ar fi avut ecou până pe scenă.
Scurtă paranteză: viața vine cu un timp limitat pentru fiecare dintre noi. Eu am priceput chestia asta de timpuriu și doresc sincer oricui vrea să reflecteze asupra ideii, pentru că, în mod paradoxal, după ce ți-o sedimentezi, câștigi timp. Timp prețios, pe care altminteri poate-l luai de „bun” și-atât. Încurajez o pauză între a gândi despre cineva cum arată și, mai apoi, a verbaliza. Una îndelung de însemnată, cât poate să realizăm că fiecare suntem mai bătrâni ca ieri și că, abia dacă avem maximum de noroc, ajungem la vârsta în care alții să gândească asta despre noi. Nu mai zic să și putem încă să auzim… ?
În altă ordine de idei, piesa de teatru „Tatăl” merită fiecare minut din cele aproape două ore, cât durează. Te prinde imediat, te acaparează, te impresionează cu „melanjul” care se poate produce în mintea unui om, când informațiile încep să se amestece, capătă alte forme și începi să vezi lucruri acolo unde nu sunt. „Tatăl” te înduișoează, te sperie, te emoționează, te copleșește, ba chiar te amuză, pe alocuri.
Din distribuție mai fac parte Ana Ioana Macaria, care a jucat absolut senzațional, Cătălin Babliuc și Oana Tudor, care au niște intervenții punctuale ce-ți fac pielea de găină, Maria Veronica Vârlan, care interpretează „delicios” personajul ei jucăuș și Constantin Dogioiu, în privința căruia eram foarte curioasă să-l văd pe scenă de îndelungă vreme și pe care l-am surprins copleșit de emoție, la finalul reprezentației – un indiciu autentic, care întregește fenomenul din jurul piesei „Tatăl”. Pur și simplu, întreaga punere în scenă este un fenomen și faptul că e ultima piesă în care joacă Rebengiuc, dar mai cu seamă maniera lui de a interpreta un personaj, face ca „Tatăl” să fie mereu sold-out și biletele sunt, pe bună dreptate, „aur curat”. Se epuizează în nici câteva minute, iar singura șansă pare doar ca cineva să nu mai poată ajunge în ultimul moment, iar tu să afli la timp și să-l poți înlocui.
Așadar, cum să iei bilete la Tatăl? Mie mi-a trebuit aproximativ jumătate de an, perioadă în care:
– am intrat zilnic pe site-ul blt.ro și Eventim (asta nu m-a ajutat);
– m-am înscris pe grupuri de Facebook cu iubitori ai teatrului (asta nu m-a ajutat punctual, dar am mai cules câteva recomandări de piese);
– în cele din urmă, am găsit varianta salvatoare: la pontul cuiva de pe Internet, am sunat la casa de bilete de la Bulandra (0735835675 și 0735835681) și, după vreo 30 de încercări în care nu am dat de nimeni „la celălalt capăt al firului”, am reușit pe al doilea număr de telefon să discut cu o doamnă mai mult decât amabilă. Întrebând dacă, prin cine știe ce minune, a renunțat cineva la tichetul său, după câteva momente de așteptare, mi-a spus că am prins ultimele două bilete la reprezentația de pe 26 aprilie, spre marea mea bucurie.
Îmi închipui că, din exterior, poate părea o perseverență ieșită din comun, așa că profit de context să punctez: a meritat! Recomand oricărui amator de teatru sau, pur și simplu, curios să vadă „Tatăl”. După mine, e una dintre piesele care, odată ce le vezi, schimbă ceva în interiorul tău. Și sunt șanse bunicele ca, după ce o vezi, să ieși din sală un alt om.
