„Ultimul mesaj” – cartea care îți rămâne multă vreme în minte, după ce o citești

Am devorat pe nerăsuflate „Ultimul mesaj”, nici nu știu dacă mi-a luat trei zile să o citesc. Am citit cartea la tradiționala cafea din balconul toscan, în metrou în drum spre birou, în metrou în drum spre casă, într-unul din „book corner-ele” de acasă, în pat, înainte de somn (și mult după ce mi se făcuse, așa de tare m-a prins) – am purtat-o peste tot după mine, până am dat-o gata. Mi-a plăcut tare mult povestea scrisă de Laura Dave, despre care cred că are un dar al ei pus deoparte. Știe să te țină în suspans, fără să atingă, totuși, stadiul în care să te frustreze.

Hannah. (Să-i zicem) Owen. (Să-i zicem) Bailey. E tot ce „trebuie” să știi despre această carte, care odată începută, te ține în mrejele ei. Owen e un tip smart, relaxat și glumeț, lucrând într-o firmă de IT și având o funcție de conducere pe partea de programare. Bailey este fata lui, o adolescentă ajunsă la deja 16 ani, perioada în care totul e complicat (no lie, I swear, chiar așa se simțea atunci! :D). Iar Hannah, care sculptează piese de mobilier din lemn, până la nivel de artă, este soția lui Owen – cea de-a doua soție, după ce mama lui Bailey, să-i zicem Olivia, moare într-un eveniment tragic.

Și din încălcarea principiilor ies lucruri bune

Povestea lui Hannah și a lui Owen începe, ca multe alte lucruri frumoase în viața asta, total întâmplător. Owen îl însoțește pe șeful său în atelierul de lucru al ei, cu misiunea de a se asigura că e potrivită o piesă aflată în plină creație. Ceva îi reține atenția lui Hannah, lucru valabil și-n cazul lui Owen.

„- Ascultă, Ethan…, am zis.
– Owen, m-a corectat el.
– Owen. E drăguț din partea ta că ai întrebat, am zis, dar am, oarecum, un principu de a nu mă întâlni cu clienții.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Deși nu e stilul niciuna dintre ei, în cele din urmă își dau o întâlnire. Căreia nu îi zic chiar „întâlnire”, ca să mai scadă din presiunea resimțită de ambele părți. 🙂 „Non-întâlnirea” decurge foarte bine, cu multe povești și tot atâtea curiozități, așa cum aveau să-și amintească cei doi, cu amuzament, peste timp.

„- Păi, mi-ai pus o groază de întrebări.
– Aveam o groază de lucruri de aflat despre tine.
– Toate, într-o singură seară?
A ridicat din umeri.
– Am simțit că trebuie să aflu despre «băieții care ar fi putut să fie». M-am gândit că e șansa mea să nu devin unul dintre ei.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Și, cum se întâmplă în cazul acelora suficient de norocoși, odată întâlniți doi oameni „atât” de potriviți unul altuia, rămân împreună, fiecare având sentimentul că și-a găsit perechea.

„Era câte puțin din toate și ceva cu mult mai presus de ele. Cum explici când ai găsit în cineva ceea ce ai așteptat toată viața? O numești soartă? Sună superficial să-i spui soartă. E mai degrabă ca și cum ți-ai găsi drumul spre casă – unde casă înseamnă un loc spre care năzuiești în secret, un loc pe care ți l-ai închipuit, dar în care n-ai ajuns niciodată până acum.
Acasă. Când n-ai fost sigur că vei avea vreodată așa ceva.
Acasă – ceea ce era el pentru mine.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Așadar, chimia nemaiîntâlnită de Hannah în nicio relație, până atunci, o leagă de Owen de îndată, alături de care își resetează practic viața: lasă ritmul urban în urmă și se mută într-o casă plutitoare (un concept foarte interesant, de altfel), făcând tot ce poate să intre în grațiile lui Bailey. Nu-i reușește prea bine. De fapt, eșuează lamentabil. Doar că pentru Owen, Bailey e cea mai importantă persoană din Univers, fiind genul de tată răbdător, prezent și devotat, prezent întotdeauna în viața ei.

Ziua în care n-a mai avut nevoie s-o țin de mână

„Când era micuță, la început, când am ajuns în Sausalito, îi era frică de docuri. Cred că din cauză că a doua zi după ce ne-am mutat, doamna Hahn a alunecat și a căzut, iar Bailey a văzut-o cum s-a dus în jos, aproape să aterizeze în apă. (…) în primele două luni, mă punea să o țin de mână tot drumul de la ușa din față până în parcare. Și mă întreba în timp ce mergeam: «Tată, mă ții bine, da? Tată, nu mă lași să cad?». Ne lua șapte ceasuri să ajungem de la ușă la mașină. Am râs. Mă exaspera. A suta oară când a trebuit să fac asta, m-am gândit că poate chiar am înnebunit puțin, a spus el, apoi a tăcut pentru o clipă. Și știi care a fost singurul lucru mai rău decât ăsta? Ziua în care n-a mai avut nevoie să o țin de mână.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Pe de altă parte, începuturile vieții lui Hannah n-au fost dintre cel mai plăcute. Părinții ei nu au fost, pur și simplu, interesați de existența ei. Tatăl, fotograf, este plecat în cea mai mare parte a timpului, iar mama ei trăiește doar pentru el. La un moment dat, el o părăsește, iar ea începe să plece tot mai mult de acasă, până când, într-o zi, „se evaporă” brusc cu totul și pentru totdeauna, fără ca nimeni să știe unde a dispărut. Dar există și o parte bună: bunicul lui Hannah. El o crește cu drag, cu blândețe, cu multă iubire – l-am simpatizat tare, tare mult, fiind practic întruchiparea perfectă a cum văd și eu „bunicimea”.

„Mă apucă dorul de bunicul meu. (…) La câte luni după plecarea mamei mele m-a găsit sus, în camera mea, încercând să-i scriu o scrisoare? Întrebând-o cum a putut să mă abandoneze? Plângeam, eram furioasă și speriată. N-am să uit niciodată ce a făcut după aceea. Purta salopeta și niște mănuși groase de lucru, mov și rigide. Mănușile erau o achiziție recentă. Le-a cerut mov special pentru că era culoarea mea preferată. Și-a scos mănușile, s-a așezat pe podea lângă mine și m-a ajutat să termin scrisoarea, așa cum voiam eu să o scriu. Fără niciun comentariu. M-a ajutat să ortografiez fiecare cuvânt care-mi dădea bătăi de cap. A așteptat până mi-am dat seama exact cum voiam să se încheie scrisoarea. Apoi a citit-o cu voce tare de la un capăt la altul, ca să aud cum sună, făcând o pauză când a ajuns la fraza despre cum a putut alege mama mea să mă lase în urmă. «Probabil că nu e singura întrebare pe care ar trebui s-o punem», a zis bunicul. «Poate ar trebui, de asemenea, să ne gândim dacă chiar ne dorim să fie altfel. Am putea să ne gândim dacă nu ne-a făcut, de fapt, o favoare în felul ei…». M-am uitat la el și am început să înțeleg încotro mă îndemna el cu blândețe. «La urma urmei, prin fapta ei… mama ta mi te-a dăruit mie.» Cel mai generos lucru pe care-l putea spune. Cel mai mângâietor și generos lucru.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Owen, tipul ăla foarte mișto. Până când dispare

Iar trauma abandonului nu i se limitează la copilărie, pe care bunicul ei a îndulcit-o și compensat-o cum a știut mai bine. Căci, într-o zi, când bate cineva la ușă și se grăbește să răspundă, știind că e Owen, zărește o fată de 12 ani, care îi înmânează un bilet de la soțul ei, pe care scrie doar atât: „Protejeaz-o”. Hannah e o tipă puternică, așa că nu se pierde cu firea. Însă, faptul că ora de sosire a lui Owen trece fără ca acest lucru să se întâmple, începe să o neliniștească. Apoi, realizează că lucrurile sunt într-adevăr grave, când o ia pe Bailey de la școală, care-i spune că a găsit în dulapul ei o geantă cu peste un milion de dolari „bani gheață” și cealaltă jumătate din foaia ruptă și primită de Hannah, dar acum adresată lui Bailey, prin care o îndeamnă să aibă grijă de ea și să-l ierte că i-a făcut asta.

„Asta e cu binele și răul. Nu sunt chiar așa departe unul de altul și adesea pleacă din același moment eroic în care vrei să schimbi lucrurile.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

La scurt tip, Hannah se trezește la ușă cu un ins, Grady Bradford, șerif federal.

„Owen și cu mine ne-am făcut un ritual de weekend să stăm împreună pe bancă și să ne bem cafeaua de dimineață. Este momentul nostru în care recuperăm pentru tot restul săptămânii, în timp ce soarele răsare încet peste golful San Francisco, învăluind balnsoarul în căldura lui. (…) Într-o anumită măsură, acesta este motivul pentru care balansoarul mă face atât de fericită, de aceea mă simt atât de bine chiar și atunci când trec pe lângă el. Și de aceea aproape că-mi sare inima din piept când ies să duc gunoiul și găsesc pe cineva așezat acolo.
(…) – Ce zici? Mă întreabă. Mă gândeam că putem să facem o plimbare.
– De ce aș face o plimbare cu tine?
– E o zi frumoasă, spune el. Și ți-am adus asta.
Se apleacă și scoate de sub balansoarul meu un alt pahar cu cafea, încă fierbinte, proaspătă, de la Freds. EXTRA ZAHĂR și CU SCORȚIȘOARĂ scrie cu litere mari, negre, pe pahar. Nu mi-a adus doar cafea. Mi-a adus o cafea exact așa cum o beau eu de obicei.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Doar că, în loc să reușească să înțeleagă ce se întâmplă, prezența lui Grady mai mult o năucește.

„- Și pe tine pot să te ajut, îmi spune. (…)
– Cu ce anume?
– Cu partea ușoară, spune el. Să treci peste asta.
– Și partea grea care-i?
– Owen nu e cine crezi tu.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Fraudă, dublă identitate, conexiuni dubioase

Din momentul acesta, Hannah și Bailey intră într-o investigație pe cont propriu, care le dă viața peste cap și care le arată că nimic din ceea ce știau nu este adevărat.

„- Chestia e că, dacă Owen n-ar fi știut nimic despre fraudă, ar fi vrut mai multe informații de la mine despre ceea ce se întâmplă. (…) Dar el n-a vrut să știe mai multe. Despre nimic.
– Și ce a vrut să știe? O întreb.
– Cât timp are ca să dispară, îmi răspunde.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Partea bună este că o au alături pe Jules, prietena cea mai bună a lui Hannah, gata să detensioneze mereu situația cu o glumă bună sau cu o perspectivă opimistă.

„- Nu încă, îi spun. Unde ziceai că ești?
– Sunt acasă, spune ea. Și l-am deschis.
Este felul ei de a spune că a rezolvat. Și-mi dau seama că vorbește despre micul seif din interiorul pușculiței.
– Da?
– Da. Max a găsit un spărgător de seifuri din San Francisco și l-a deschis acum o oră. Se numește Martin și are aproape nouăzeci și șapte de ani. E o nebunie ce poate face omul ăsta cu un seif. A ascultat cinci minute mecanismul și așa l-a deschis. A naibii pușculiță de oțel.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Aflată într-o situație care părea utopică în urmă cu 24 de ore, Hannah încearcă să găsească orice indiciu, cât de mic, despre dispariția lui Owen.

Owen, un om rău? Și, totuși, nu chiar

„E momentul în care am o revelație. Există lucruri pe care nu le putem șterge, anumite lucruri pe care le dezvăluim celor mai apropiați, conștient sau involuntar. Există lucruri pe care, fără să vrea, Owen mi le-a spus doar mie.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Doar că tot ceea ce descoperă o descumpănește, în sinea ei făcându-și loc ideea tot mai pronunțată că Owen ar fi un om rău. Simte că nu doar că și-a pierdut jumătatea, ci că n-a avut-o, de fapt, niciodată.

„De la distanța asta, toți par fericiți. Deși, bineînțeles, n-am cum să știu. Dar, numai pentru un moment, mi-aș dori să fiu unul dintre ei, în loc să fiu cine sunt. Ascunzându-mă la într-un hotel, la etajul opt. Încercând să înțeleg cum căsnicia mea, viața mea, totul este o minciună.
Simt cum mă cuprinde furia. Încă de când a plecat mama mea, mi-am făcut un motiv de mândrie din a observa cele mai mici detalii la o persoană. Și dacă cineva m-ar fi întrebat cu trei zile în urmă, aș fi spus că știu tot ce se poate ști despre Owen. Tot ce contează, în orice caz. Dar poate că nu știu nimic. Pentru că uite-mă aici, bâjbâind disperată după niște aspecte elementare.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave

Bineînțeles că nu e așa. Nimic nu e atât de rău cum pare, dar „caruselul” prin care te poartă cartea are tot farmecul și merită din plin senzațiile puternice pe care le provoacă.

„Îi am alături pe oamenii de care am nevoie. Mai puțin pe unul.
El intră în showroom relaxat, cu un rucsac pe umăr. Părul lui ciufulit e tuns scurt, închis la culoare, are nasul strâmb, ca și cum ar fi fost rupt. Poartă o cămașă cu nasturi, cu mânecile suflecate, expunându-și antebrațele complet acoperite de tatuaje, care-i coboară pe mâini până la degete, ca niște păianjeni. Atunci, îi văd verigheta, pe care încă o poartă. Inelul pe care l-am făcut pentru el. Lemnul subțire de stejar lustruit trece, probabil, neobservat de oricine altcineva. Dar eu îl cunosc prea bine pe acest bărbat. (…) Sunt atât de șocată încât scap pe jos hârtiile pe care le țin în mână.
El se apleacă să mă ajute. Nu zâmbește, asta l-ar da de gol. Nici măcar nu-mi atinge mâna. Probabil că ar fi prea mult pentru amândoi. (…) Apoi se ridică și pornește spre ieșire, în direcția în care a venit. Și abia atunci spune ceea ce doar el mi-ar putea spune.
– Băieții care ar fi putut să fie te iubesc încă.
Așa cum spui bună ziua.
Așa cum spui la revedere.”

„Ultimul mesaj” – Laura Dave