Scrisă de Fredrik Backman, „Un bărbat pe nume Ove” are darul să te bucure, să te emoționeze, să te scoată din răbdări, să te facă să râzi, să-ți smulgă lacrimi, să-ți facă pielea de găină. Foarte multe skill-uri pentru o singură carte, aș putea spune! ?
Într-o zi de luni, Ove se trezește fără Sonja, singura care îi lumina viața. La ceva timp, de parcă n-ar fi fost suficient, Ove e forțat recent să se pensioneze, după ce munca a fost mereu o prioritate pentru el și a fost loial serviciului. Așa că, la cei 59 de ani ai săi, Ove este un om peste măsură de tipicar și rămas, deodată, fără repere.
Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt pentru „Ove”, acela ar fi morocănos. Doar că, pe când o avea pe Sonja, Ove cel morocănos avea puterea de a se schimba la 180 de grade. În limitele sale, desigur…
„Conduce un Saab. E genul de om care, dacă nu te place, te-arată cu degetul, uite-așa, de parcă ai fi vreun hoț. Da, arătătorul lui Ove e ca lanterna polițistului de la rondul de noapte“.
Ove este, cum spuneam, un om al tabieturilor.
„Ove se trezise cu 10 minute mai devreme, ca de obicei. Nu putea nicicum să-i înțeleagă pe oamenii care se trezeau târziu și dădeau vina pe ceas că «n-a sunat». Ove nu avusese în viața lui un ceas deșteptător. La șase fără un sfert, se trezea și se ridica din pat.”
„Era o chestiune de principiu”
Un om al principiilor.
„Pe urmă, a dat o tură prin parcarea pentru vizitatori, unde staționarea era permisă preț de maximum 24 de ore și a notat cu mare băgare de seamă toate numerele de înmatriculare într-un carnețel, pe care îl ținea în buzunarul gecii. Apoi, a comparat numerele cu cele notate în ziua anterioară. În rarele ocazii în care același număr apărea în ziua următoare, Ove mergea acasă, suna la Poliție, la Direcția de Înmatriculări Auto și cerea datele de identificare ale proprietarului mașinii, apoi suna la respectiva persoană, ca să o informeze că e un dobitoc afurisit, care nu știa să citească indicatoarele. Nu că i-ar fi păsat lui Ove a cui era mașina din parcarea pentru vizitatori. Firește că nu. Era o chestiune de principiu. Dacă panoul spunea «24 de ore», atunci 24 de ore trebuiau să fie. Cum ar fi dacă toată lumea și-ar lăsa mașina pe unde poftește toată ziua? Haos ar fi, asta e limpede. Mașini parcate alandala peste tot.”
Un om al tradiționalului.
„Ove nu avea încredere în „Internet”. Îl scria cu „i” mare și îl pronunța cu accent pe -net, deși nevastă-sa îl bătea mereu la cap că accentul trebuie să cadă pe inter-.”
Un om al verificărilor.
„După ce a inspectat încăperea pentru sortat gunoiul, a încuiat ușa și a zgâlțâit-o de trei ori, să se asigure că e bine încuiată.”
Un om al stăpânirii de sine.
„În seara aceea, în drum spre casă, tatăl lui Ove îl luase pe după umeri și-i spuse: «Numai netoții cred că forța și volumul sunt același lucru, Ove, să nu uiți asta!». Și Ove nu uitase niciodată.
Taică-su nu lovise niciodată pe nimeni. Nici pe Ove, nici pe alții. Ove avea colegi de clasă, care veneau la școală cu ochii învinețiți sau plini de vânătăi, după ce încasaseră vreo bătaie cu cureaua, când nu erau cuminți. Dar Ove, niciodată. «În familia asta nimeni nu se bate», obișnuia taică-su să spună. «Nici între noi, nici cu alții».
Un om al corectitudinii.
„Sonja obișnuia să spună că Ove este «neiertător». Ca atunci când n-a mai luat nimic de la brutăria din cartier preț de opt ani, după ce îi dăduseră restul greșit o dată, pe la sfârșitul anilor 90, când cumpărase un chec. Ove numea asta «să ții la principii».“
„Nu mai voia să-i audă pe alții vorbind, de teamă ca zgomotul să nu-i șteargă amintirea ei”
Un om pentru care Sonja era tot ce avea mai de preț.
„Duminica, mergeau la cafenea și beau cafea. Ove citea ziarul, iar Sonja vorbea. Pe urmă se făcea luni. Și, într-o luni, Sonja s-a dus.
Dar Ove nu știe exact când a devenit așa de tăcut. Poate că începuse să vorbească mai mult în gând. Poate că o lua razna. Era ca și cum nu mai voia să-i audă pe alții vorbind, pentru că se temea că zgomotul pălăvrăgelilor o să-i șteargă amintirea vocii ei.”
Și nu-i pică deloc bine când, într-o zi, din senin, este îndrumat să plece acasă de la birou. Pentru totdeauna.
„Și-a făcut datoria. A muncit. O zi de concediu medical nu și-a luat. A pus umărul la nevoie. Și-a asumat ceva responsabilități. Nimeni nu mai face asta, nimeni nu-și mai asumă nimic. În ziua de azi, totu-i numai calculatoare, consultanți simandicoși de la primărie, care merg la cluburi de striptis și închiriază apartamente la negru. Paradisuri fiscale și portofolii de acțiuni. Nimeni nu mai vrea să muncească. O țară plină de oameni care nu vor nimic altceva, decât să ia prânzul toată ziua.
«O să-ți prindă bine să o iei mai ușurel.» Așa i-au zis lui Ove, ieri, la muncă, explicându-i ceva despre «recesiune» și despre «pensionarea anticipată a generației de vârsta a treia».”
De parcă nu era suficient că e singur, pierderea serviciului îl lasă fără ultima fărâmă de sens.
„Nu-i poate înțelege pe oamenii care abia așteaptă să iasă la pensie. Cum s-aștepți toată viața să devii de prisos? Să umbli fără rost, s-ajungi o povară pentru societate, cine visează la așa ceva? Să stai acasă, așteptând să mori. Sau, și mai rău, așteptând să vină să te ducă la azil, fiindcă nu mai ești în stare să-ți porți singur de grijă. Să depinzi de alții să mergi la toaletă. Ove nici că-și poate închipui ceva mai strigător la cer.”
Când marțea devine doar despre ungerea blatului cu ulei
Rămas și fără Sonja, și fără muncă, viața lui Ove nu mai seamănă cu nimic.
„Viața n-ar fi trebuit să ia întorsătura asta. Atâta tot. «O să-ți prindă bine s-o iei mai ușurel.» Așa i-au zis, ieri, la muncă. Și, acum, Ove e acasă și blatul de bucătărie e uns cu ulei. Nu asta trebuia să facă el marțea.”
De fapt, toată problema e că nu mai e Sonja. Cu toate că, fie vorba între noi, erau atât de diferiți! Sau poate tocmai de aceea…
„Pe podea, în sufragerie, se află una dintre cutiile cu lucruri «bune a ceva» ale lui Ove. Așa e împărțită casa lor: toate lucrurile cumpărate de nevasta lui Ove sunt «frumoase» sau «plăcute». Tot ce cumpără Ove e «bun la ceva». (…)
Oamenii ziceau mereu că Ove și nevastă-sa sunt diferiți ca ziua de noapte. Ove înțelegea, firește, că voiau să spună că el e noaptea. Dar nu-i păsa. Pe nevastă-sa o distra întotdeauna când auzea asta și, chicotind, spunea că lumea zicea așa pentru că Ove era prea zgârcit să aprindă soarele.”
„Pentru el, totul era alb sau negru. Iar ea era culoarea. Toată culoarea lui.”
Sonja era totul pentru Ove.
„Ove știa prea bine că prietenii ei nu pricepeau de ce s-ar trezi, în fiecare dimineață și ar hotărî de bunăvoie să-și petreacă ziua cu el. Nici el nu înțelegea de ce. El îi construia un raft, iar ea îl umplea cu cărți ale unor oameni care scriau pagini întregi despre sentimente. Ove înțelegea lucrurile pe care le vedea și le putea atinge. Beton și ciment. Sticlă și oțel. Unele. Lucruri pe care le putea desluși. Înțelegea unghiurile drepte și instrucțiunile clare. Machete și schițe. Lucruri care puteau fi desenate pe hârtie. Pentru el, totul era alb sau negru.
Iar ea era culoarea. Toată culoarea lui.”
Și Ove era totul pentru Sonja.
„Înainte ca băiatul ursuz și cam stângaci, cu trupul întărit și musculos și ochi albaștri, triști, să se așeze lângă ea în tren, în ziua aceea, Sonja iubise necondiționat doar trei lucruri: cărțile, pe taică-su și pisicile. Avusese parte de pețitori de toate felurile. Dar niciunul dintre ei nu se uitase la ea cum se uitase băiatul din tren, când se așezase lângă ea – ca și cum era singura fată de pe lume.
Pentru Sonja, Ove nu era omul posomorât, încuiat și grosolan, pe care îl vedeau alții. Pentru ea, Ove era buchetul de flori roz, ușor obosite, de la prima lor cină. Era sacoul maro al tatălui său, puțin prea strâmt pentru umerii lui lați și triști. Și era toate lucrurile în care el credea cu atâta putere – dreptate, moralitate și a munci din greu, într-o lume în care „ce-i cinstit, cinstit să fie!”. Iar Sonja înțelesese că nu prea se mai făceau oameni din ăștia. Nu-i scria el poezii, nici serenade nu-i cânta și nu-i aducea cadouri scumpe. Dar niciun alt băiat nu mai mersese cu trenul câteva ore în direcția greșită, preț de luni întregi, doar pentru că-i plăcea să stea lângă ea și să o asculte.”
Doar că, acum, viața fără Sonja nu mai era viață.
„- Iar s-a scumpit lumina, o informează el și se ridică.
Rămâne țintuit locului, cu mâinile în buzunare, uitându-se la ea. În cele din urmă, pune încetișor mâna pe piatra de căpătâi și o mângâie tandru dintr-o parte în cealaltă, de parcă i-ar fi dezmierdat obrazul.
– Mi-e dor de tine, șoptește el.
Se fac șase luni, de când a murit. Iar Ove încă mai controlează caloriferele de două ori pe zi, să vadă dacă nu cumva ea a dat mai tare căldura pe furiș.”
Un bărbat pe nume Ove e hotărât să nu mai trăiască. Dar planurile lui n-au nicio șansă în fața oamenilor BUNI
Așa că Ove se trezește într-o situație ingrată lui. Și fără Sonja, nu mai găsește niciun motiv să trăiască. Însă planurile lui sunt date peste cap, tocmai de către oameni, oamenii pe care, cu Sonja „plecată”, nu se sfiește să-i trateze aspru.
„Și ori merg repede, ori aleargă încet, asta fac ăștia cu jogging-ul lor. Așa dă de înțeles un bărbat de 40 de ani că nu se pricepe la nimic. Și chiar trebuie să se îmbrace ca o gimnastă româncă de 12 ani doar ca s-alerge? Trebuie s-arate de parc-ar fi din echipa olimpică de bob, doar ca s-alerge fără rost trei sferturi de ceas?”
Nici măcar o dată.
„Ove o țintuiește cu privirea preț de câteva secunde. Apoi, se întoarce spre tolomacul blond, care tocmai a reușit cu greu să iasă din mașina japoneză. Se apropie de ei cu mâinile ridicate în aer, într-un gest deopotrivă exasperat și apologetic. Are pulover tricotat și postura unuia cu o evidentă lipsă de calciu.
– Tu cine mai ești? vrea Ove să știe.
– Șoferul, răspunde el exuberant.
Trebuie că are vreo doi metri. Ove e instinctiv sceptic în preajma oamenilor de peste 1.80m. Experiența îi spune că sângele nu poate ajunge la creier la o asemenea înălțime.”
Însă tocmai oamenii sunt cei care îi vor arăta de ce merită, totuși, să mai trăiască… În ciuda faptului că Ove încearcă, de numeroase ori, să nu…
„Un bărbat pe nume Ove” e o carte absolut minunată, care are darul să te facă și să râzi în hotote și să plângi amar, însoțindu-l într-o serie de încercări cărora, deja se-nțelege, rigid fiind, le face față în felul său Ove-ian. ?
