Cred că-mi place Matthew McConaughey încă din școala generală, fără să pot spune exact de ce și dacă în urma vreunui film anume. Așa că, atunci când am aflat că și-a scris memoriile, cartea lui a urcat fulgerător pe lista mea de „must read”. Și, pe parcurs ce am citit-o, mi-am dat seama că nici că puteam să iau o decizie mai bună.
Deși e greu (cel puțin pentru mine) să-mi dau seama „doar” prin prisma unor roluri interpretate prin filme despre omul din spatele personajelor, la Matthew McConaughey pot să spun că, în sfârșit, intuiția mea a dat roade: mereu mi-a lăsat senzația că „îi lipsește o doagă” și, citind cartea, acum înțeleg și de unde și de ce. 🙂
Omul și-a organizat cartea după modul în care cred că și-a organizat viața: pe bază de „unde verzi”.
„În viețile noastre, undele verzi sunt afirmarea modului personal în care trăim. Sunt aprobări, susțineri, laude, cadouri, gazul care ne alimentează focul interior, ovații și pofte. Sunt bani lichizi, nașteri, primăveri, sănătate, succes, bucurie, durabilitate, inocență și noi începuturi. Toți iubim undele verzi. Sunt o vară în care pășim desculți. Ne spun «da» și ne dau ceea ce ne dorim.
De asemenea, undele verzi pot fi deghizate în semafoare galbene sau roșii. O întrerupere, un dezacord, o indigestie, o boală, o durere. Luminile galbene și roșii nu ne plac. Sunt greu de gestionat. Sunt o iarnă în care umblăm desculți. Ne spun «nu», dar uneori ne dau ceea ce avem nevoie.”
Dar printre undele verzi a avut grijă să includă permanent și celelalte părți la fel de reale din viață, precum undele galbene sau chiar roșii. De fapt, cartea lui curprinde o mulțime de lucruri pe care nu ai vrea să le auzi – eu, una, m-aș fi lipsit bucuroasă de ele. Pe de altă parte, mă gândesc că inclusiv ele au contribuit la ceea ce este, astăzi, omul Matthew McCounaghey și că ele cresc simțitor nota de autenticitate a relatărilor sale, așadar așa am reușit cumva să trec peste ele și să-mi continui drumul de a-i descoperi poveștile. Și nu mi-a părut rău.
E drept, m-au ajutat și alte lucruri, care mi-au dat de gândit într-un mod pozitiv, așa că mi-au plăcut:
„A merge pe autostrada vieții în cel mai bun mod posibil înseamnă a adopta, la momentul potrivit, o atitudine relativă în fața inevitabilului. Relativă nu este inevitabilitatea unei situații, ci maniera în care alegem să ne confruntăm cu o situație dată în momentul în care acceptăm că urmările ei sunt inevitabile. Fie persistăm și continuăm să facem totul pentru a obține rezultatul dorit, fie ne recentrăm și adoptăm o nouă tactică, fie cedăm complet și ne lăsăm purtați de destin. Forțăm în aceeași direcție sau schimbăm planul pe ultima sută de metri ori fluturăm steagul alb al armistițiului și rămânem în viață, lăsând lupta pe o altă zi. Secretul pentru a fi mulțumiți constă în ce anume alegem dintre aceste opțiuni și în ce moment. Aceasta este arta de a trăi.”
Cred că cel mai tare m-a intrigat modul în care a crescut și valorile pe care le avea familia sa, nu doar la polul opus față de ale mele, ci reprezentând o mulțime din lucrurile pe care le condamn în mod categoric.
„Provin dintr-o familie care putea să te penalizeze sau nu pentru încălcarea unei reguli, dar care sigur te pedepsea pentru faptul că te-ai lăsat prins. Este o filosofie care m-a transformat într-un șmecher, în ambele sensuri ale cuvântului. Muncesc din greu, dar îmi place și să trag pe sfoară”.
Dar cel mai mult mi-a plăcut la autobiografia cu pricina că am râs și chiar am râs mult. Matthew McCounaghey chiar nu pare să se sfiască să povestească orice din viața lui, așa cum s-a întâmplat, fără să-și bată capul despre ce ar putea comenta cineva, ceea ce întrucâtva pot să spun că-mi place.
„- Domnule McConaughey, poate aveți nevoie de replici?
Le iau și le bag în buzunar, fără să mă uit la ele. Ceilalți actori își ocupă pozițiile și așteaptă să se strige «Acțiune!». Să-i dăm drumul!
Ei bine, cred că mi-am pierdut puțin din tupeu, pentru că am decis că ar fi o idee bună, chiar în clipa aceasta, chiar înainte de a porni camera de filmat, să arunc rapid un ochi peste scenariu și peste dialog. Ce mi-am spus atunci? «Dacă e scris bine, îmi voi aminti replicile, pentru că, evident, asta ar spune și personajul meu, iar dacă e scris prost, atunci voi fi doar personajul meu făcând și spunând ce ar face și spune chiar el.»
Desfac paginile și arunc o privire.
O pagină.
Două pagini.
Trei pagini.
Patru pagini…
…de monolog.
În spaniolă.”
Până la urmă, o carte bună e și o carte care mă scoate din ceea ce obișnuiesc să fac și să gândesc, iar fragmentul de mai sus m-a pus pe gânduri. Pentru că mi-a dat o altă perspectivă, pe care am găsit-o foarte interesantă, despre pregătire. Pregătirea de care ai nevoie într-un domeniu, înainte de libertate pe care foarte probabil ai vrea să o resimți și tu. „Muncă, înainte de a face jobul. Pregătire pentru treabă, ca să fim liberi să facem treaba”, așa cum simplu și frumos spune Matthew McConaughey.
Dar poate cel mai mult mi-au plăcut în cartea lui momentele în care am redescoperit umanitatea, în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și la cei mai „simpli” oameni și în cele mai (aparent) banale contexte.
„Am găsit un magazin de motociclete brici. Îmbrăcați în maiouri și blugi ponosiți, i-am povestit lui Johan, patronul magazinului, planurile noastre pentru a merge cu motocicleta prin Europa. Johan ne-a făcut factura. Puțin peste 12.000 de dolari.
– Nu avem destui bani ca să le închiriem pentru o lună de zile, am zis eu.
– Câți bani aveți, a întrebat Johan.
– Doar cât să le închiriem pentru trei zile.
Johan atras aer adânc în piept și ne-a privit lung.
– Când eram de vârsta voastră, am făcut turul Europei pe motocicletă cu prietenii mei. Am deschis magazinul ăsta pentru cei ca voi, ca să poată explora lumea așa cum am făcut-o eu. Trebuie să luați motocicletele. Trebuie să urcați pe ele!
Am traversat Germania, Austria, Alpii Elvețieni, Italia. Pline de peisaje splendide, și ce mod grozav de-a le vedea!”
Și chiar când credeam că nu se poate mai mult, tot a mai găsit ceva cu care să mă ia prin surprindere.
„În ziua următoare, i-a telefonat lui Johan, pentru a-i da veștile proaste.
– Am distrus Ducati-ul. L-am făcut praf.
– Dar ești teafăr?
– Da, sunt teafăr, dar motocicleta e praf. Îmi pare rău.
– Nu-mi pasă de motocicletă, câtă vreme tu ești teafăr.
În ziua următoare, pe la trei-patru după-amiaza, așteptam cu toții în câmp, lângă motocicleta distrusă. Un camion de marfă și-a făcut apariția cu Johan însuși la volanul lui. Ne-a salutat cu căldură, s-a uitat la motocicleta distrusă și a deschis ușa din spate a camionului. În timp ce am urcat motocicleta distrusă, Johan a scos un Ducati Monster M900, nou-nouț.
– Mă bucur că sunteți teferi! Mergeți mai departe.
Și așa am făcut.
Până la autobiografia lui Matthew McCounaghey, „Undă verde”, reperul meu în autenticitate era „Eu sunt Zlatan”, a lui Zlatan Ibrahimović – care, de altfel, se numără în continuare printre scrierile mele preferate din această categorie, pentru că poți simți cu ușurință realismul celor redate și nu îți sunt servite lucruri „fardate”, lipsite de substanță, doar pentru a da bine.
Ei, de azi înainte, pot spune cu certitudine că am două autobiografii, pe care le recomand oricui vrea să descopere două domenii diferite – fotbalul și actoria -, din două perspective sincere, care nu se tem să facă puțină vâlvă prin ceea ce cred, fac și sunt. 🙂
