An de an, aproximativ 12.000 de fetițe nepaleze sunt vândute de familiile lor, fie cu știință, fie din naivitate, condamnându-le la o viață în bordeluri și sclavie sexuală fără voia lor. Estimările Statelor Unite ale Americii vizează aproximativ jumătate de milion de copii ajung să fie victime ale traficului de persoane, fiind „aruncați” pe piața prostituției.
Mi se pare o realitate tenebroasă, care îmi provoacă o „revoluție” în stomac, însă găsesc că face parte din categoria aceea care, oricât de dureroasă ar fi, suntem „obligați” moral să nu-i întoarcem spatele și să cunoaștem că există.
Da, m-a durut sufletul să citesc „Vândută la 13 ani”, cartea scrisă de Patricia McCormick și, în cele două zile cât mi-a luat, am simțit o tristețe profundă, care m-a însoțit în toate activitățile – însă mi se pare un „preț” mic, foarte mic, pe care pot să mi-l asum, comparativ cu viața pe care o duc personajele din carte (și, din păcate, nu numai acolo, ci și în realitatea vieții curente din unele țări).
Ghionionul de a te naște femeie
Lakshmi are 13 ani și locuiește într-o colibă sărăcăcioasă din Nepal. Nu-i vorbă, în sătucul ei, sărăcia este un mod de viață, doar că unii sunt chiar mai săraci decât alții. Și peste tot e suferință. Mai ales dacă ai ghinionul să te naști femeie…
„La școală avem un calendar, în care învățătoarea noastră tânără, cu chipul rotund ca luna, însemnează trecerea zilelor cu creionul roșu.
Noi, muntenii, măsurăm timpul după muncile și durerile femeilor. În lunile reci, femeile se cațără până hăt sus pe coastele muntelui, ca să găsească lemne de foc. Își iau mâncarea de la gură și le-o dau copiilor, îndurând ghiorțăielile burților. E anotimpul în care femeile își îngroapă copiii care mor de friguri. E anotimpul în care își îngroapă copiii care mor de tuse măgărească. E anotimpul în care își îngroapă copiii pe care n-au cum să-i ducă la doctor, pe celălalt mal al râului. Își învață copiii care au scăpat cu viață anul ăsta să facă cerneală pentru școală din sucul albastru al nucilor bhilawa. Tot acum e anotimpul în care femeile beau suc albastru de nucă bhilawa ca să scape de pruncii din pântece – care, altfel, s-ar naște doar ca să moară, în anotimpul ce vine.”
Însă Lakshmi trece, fără voia ei, de la ipostaza de copil la cea de adolescentă, așa că este instruită ce viață se cade să aibă.
„Azi, când m-am trezit -chiar înaintea găiniilor-, mi-am dat seama că mi s-a întâmplat ceva. De zile întregi, mi-am tot simțit trupul gata să dea în pârg, dureros și plăpând, cum nu m-am mai simțit niciodată. Merg la privată (n.r. baie) să văd ce e, însă știu deja: e prima sângerare.
Ama (n.r. mama ei) e încântată, când îi dau vestea și mă pregătește pentru zilele de singurătate:
– Trebuie să stai ascunsă șapte zile, spune ea. Până nu te purifici, nici la soare n-ai voie să ieși.
Nici n-a început bine ziua, că Ama mă și duce în staulul caprelor, unde o să stau singură-singurică toată săptămâna.
– Până azi, zice Ama, puteai să bați coclaurile liberă ca o frunză în vânt. De-acum, trebuie să te porți cu sfială, să-ți înclini capul de față cu bărbații și să te acoperi cu șalul. Niciodată să nu te uiți în ochii unui bărbat. Niciodată să nu rămâi singură cu un bărbat, care nu e rudă cu tine. După ce te măriți, trebuie să mănânci doar după ce se satură bărbatul tău. Ce rămâne din mâncare e a ta. Dacă vine la tine noaptea, trebuie să i te dai, sperând că așa o să-i naști un fiu. Dacă naști un fiu, dă-i să sugă până împlinește patru ani. Dacă naști o fiică, dă-i să sugă doar un anotimp, ca să-ți vină iar sângerarea și să încerci din nou să naști un fiu. Dacă bărbatul tău te pune să-l speli pe picioare, trebuie să te supui și, apoi, să iei o gură din apa aceea.”
Un acoperiș de tablă, cel mai frumos vis pentru un copil de 13 ani
Până atunci, însă, își continuă ce a mai rămas din copilărie în coliba sărăcăcioasă. Deși, nimeni nu o duce bine, Lakshmi și familia ei o duc, poate, cel mai prost. Pentru că tatăl ei, tatăl vitreg, nu muncește, ci merge la ceainărie și-și joacă banii și lucrurile la cărți. Chiar și așa, Lakshmi reușește să găsească mici bucurii în detalii invizibile altora.
„- Poate, anul ăsta, o să ne milogim de proprietar până ne dă niște fân proaspăt pentru acoperiș, spune Ama. Poate anul ăsta tu o să-l legi bine, iar eu o să-l întăresc cu chirpici.
Nu știu, dar cum își fumează ea țigara șterpelită și eu îmi mănânc floricelele, parcă toată sarcina clădirii acoperișului mi se pare o plăcere.
– Cu banii de noua recoltă, spune ea, poate o să-ți croim o rochiță nouă. Poate din pânza aia roșu cu galben, la care te tot uiți, când te duci la Bajai Sita la prăvălie.
Îmi plec privirea, stânjenită și bucuroasă totodată.
– Poate, zic eu, o să avem destui bani să luăm zahăr de la Bajai Sita să facem prăjiturele.
– Poate, zice ea, anul ăsta reușim să luăm mai multe semințe, să le sădim pe câmpul din spatele căsuței.
– Poate, zic eu, ne dă unchiul Gitei bivolul lot. Eu vin cu plugul și tu împrăștii semințele.
Cum stăm așa, la lumina pâlpâitoare a unui opaiț micuț, parcă ne-am și îmbogățit din recolta viitoare. Niciuna nu zice știm amândouă.
Că, mai întâi și întâi, trebuie să-i dăm bani proprietarului. Și unchiului Gitei, de la care am cumpărat semințe, acum un anotimp. Și nevestei mai-marelui, care nu s-a învoit să ne dea ulei de gătit în schimbul muncilor. Și învățătoarei mele, care mi-a dat creionul ei, când a văzut că n-am. Și proprietarului ceainăriei, care, zice tata vitreg, tot trișează la cărți. Însă, noi savurăm mai departe un răsfăț, care nu ne costă nimic: ne închipuim ce-o să fie, poate.”
Oricât de bună e Ama și oricât de săritoare e Lakshmi, tatăl vitreg continuă să-i afunde, fie prin ce face, fie prin ce nu face.
„- Îi zic Amei să nu plângă, sigur au mai rămas câteva tulpini de orez pe câmp. Dau fuga afară și îmi fac loc prin balta care se întinde unde era orezăria noastră. Cu mâinile, răscolesc disperată nămolul.
Când mă ridic, într-un sfârșit, cu mâinile goale și chinuite, văd că familia Gitei s-a strâns pe terenul vecin, mai din vale. Tatăl Gitei nu și-a pierdut după-amiezile pe la ceainărie. Zi de zi, a clădit ziduri în jurul orezăriei, ca să nu le răzbească musonul. Acum, stă cu fața spre piscul ca o coadă de rândunică, cu mâinile împreunate într-o rugă de mulțumire. Plăntuțele lui de orez se închină și ele soarelui, iar băiețelul lui se bălăcește prin noroi.
Simt în stomac o amăreală clocotitoare. O fi foame, nu știu.
Sau poate pizmă.”
„De ce e altceva, când ai un fiu, decât când ai o fiică de măritat”
Dincolo de ce simte Lakshmi, e învățată mereu să țină pentru ea.
„Ama spune că avem noroc cu un bărbat în casă. Îmi spune să-l cinstesc, să-l ridic în slăvi, să-l respect și să-i aduc mulțumiri că ne-a primit să stăm cu el, după moartea tatei. Așa că fac pe fiica săritoare. Dimineața, îi duc ceai și seara îi frec tălpile. Mă fac că nu-l aud cum râde la ceainărie cu bărbații, când zic bancul cu «de ce e altceva, când ai un fiu, decât când ai o fiică de măritat». Căci fiul o să-ți fie fiu toată viața. Însă fiica e ca o capră. Cât îți dă lapte și unt, e bună la casa omului. Însă când e vremea să o tai de tocăniță, doar n-o să plângi după ea.”
Contrar a ceea ce ți-ai putea închipui că-și dorește un copil, tot ce visează Lakshmi e un acoperiș de tablă, astfel încât ploaia să nu mai pătrundă mereu în coliba care pentru ea e „acasă”.
„Acoperișul de tablă arată că tatăl familiei nu toacă banii pentru proprietar jucând cărți la ceainărie. Acoperișul de tablă arată că fiul familiei lucrează la cărămidăria de la oraș. Acoperișul de tablă arată că focul o să ardă mai departe și pruncul o să fie sănătos, când vin ploile.
– Lasă-mă să merg la oraș, zic Amei. Pot să mă tocmesc și eu la niște bogătani, ca Gita și vă trimit tot ce câștig.
De la o vreme, îmi vine să-i zic, tatăl vitreg se uită la mine ca la stratul de castraveți, pe care i-am sădit în fața căscioarei. Își tot mijește ochii scuturând scrumul țigării pe jos.
– Să te văd ce bani frumoși scoți, îmi zice.
El vede numai țigări, bere de orez, o vestă nou-nouță.
Eu văd un acoperiș de tablă.”
De la zi la zi, Lakshmi află că mereu se poate să trăiești și mai greu.
„Ama e plecată din zori. A zis că se duce în sat, să vândă găina și puișorii ei. Însă mă întreb, când mi-o închipui pe Bajai Sita, cu chipul ei de șopârlă, dacă Ama se va alege cu un câștig mai bogat decât un buzunar burdușit cu orez.
Mă uit după Alma pe drumul din vale și mă întreb ce-am mai pierdut, de data asta.
Mai târziu, când o văd cum urcă dealul spre casă, aflu răspunsul.
Clinchetul vesel al cerceilor ei. Și mândria cu care își ținea fruntea sus.”
Indiferent de cât de grea e viața ei, Ama găsește mereu puterea de a-i aduce o mică bucurie lui Lakshmi.
„Mă duc cu Ama jos în sat – în spinare îl ține pe frățiorul meu. Când ne apropiem de focul cel mare, Ama îmi vâră un bănuț în palmă.
Du-te fuguța să-ți iei o prăjiturică, îmi spune ea, doar toți copiii își iau.
Îi zic că nu mai sunt un copil. Îi zic să nu-și irosească banii. Însă ea stăruie.
– În seara asta, îmi spune ea, ești doar un copil.”
Ziua în care Lakshmi trebuie să meargă slujnică la bogați
Iar Lakshmi are să afle, în curând, că e condamnată la o viață încă și mai grea.
„A doua zi dimineață, Ama nu se mai ridică din pate, trebuie s-o îmbii cu un ceai fierbinte. Zice că se simte bine, însă pare tare bolnavă. Când o tot strig și nu-mi răspunde, ies din casă și o găsesc plângând după staulul de capre.
– Ce s-a întâmplat, Ama? o întreb.
Aba se șterge pe obraji cu marginea șalului.
– Taică-tău vitreg zice că trebuie să te duci la oraș, să-ți câștigi pâinea ca slujnică.
Parcă se iscă un mic cutremur, când îmi dă știrea asta, simt că-mi joacă pământul sub picioare. Însă mă țin tare, de dragul Amei.
– E o veste bună, Ama, zic eu cu o îndrăzneală pe care nici nu mi-o știam. O să ai mai puține guri de hrănit și o să vă trimit tot ce câștig. Dacă plec, o să ai bani de orez, brânză proaspătă, lapte și zahăr. O să-i iei o hăinuță pruncului și ție un flanel.
Zâmbește pierit și mă mângâie pe obraz cu mâna ei muncită.
– O să iei un acoperiș de tablă. ”
Așa că Lakshmi merge să-și cunoască viitoarea viață.
„A doua zi dimineață, tatăl vitreg merge cu mine la prăvălia lui Bajai Sita. A luat și coșul în care cară Ama lemne de foc, numai că e îmbrăcat cu vesta și cei mai buni pantaloni și are ceasul la mână.
– Lakshmi vrea să meargă la oraș, să lucreze, îi spune el.
– E muncitoare?
– Mai trebuie bătută, din când în când, însă nu e așa leneșă ca altele.
Mă fac roșie în obraji de indignare, însă nu spun nimmic.
– Ești dispusă să facă tot ce ți se cere?
Încuviințez din cap.
– Cât vrei pe ea?
– O mie de rupii, spune tatăl vitreg.
– Îți dau jumătate acum și restul după ce arată ce poate.
Tatăl vitreg mormăie ceva și vin amândoi în față. Bajai Sita desface un teanc de rupii din brâu.
– Zi-i Amei c-o să fie mândră de mine, îi spun. Zi-i c-o să vin la anul de sărbători.
Însă tatăl vitreg e cu ochii la mărfurile de pe rafturi și ia un cartuș de țiguări, o sticlă de rachiu de orez și o pălărie nouă. Cât se tocmește pe un ceas care îi face cu ochiul, pun și eu două lucruri în coșul lui: un flanel pentru Ama și o hăinuță pentru prunc.”
Și Lakshmi pleacă spre ceea ce va fi, de-acum înainte, lumea ei.
„În bocceluța pe care mi-a pregătit-o Ama am așa:
castronul meu,
peria mea de păr,
caietul pe care mi l-a dat învățătoarea pentru că sunt prima fată din școală
și așternutul de drum.
În cap am luat cu mine:
căprița mea,
frățiorul meu,
chipul Amei,
viitorul familiei noastre.
Bocceluța e ușurică.
Povara pe care o duc e grea.”
Doar că nu se întâmplă tocmai asta…
Ajunge să fie preluată de un om în vârstă.
„- O să trecem granița.
Nu știu ce înseamnă cuvântul „graniță”, însă orășenilor nu le place să fie luați la întrebări.
– De-acum înainte, eu o să fiu unchiul tău. Numai că trebuie să zici că sunt soțul tău. Ai înțeles?
Nu. Deloc. Însă încuviințez.
– Nu te speria, îmi spune el drăguț. Ne prefacem doar. Îți palce să te joci de-a altcineva, nu?
Încuviințez din cap.
Așa mă jucam cu Gita pe vremuri. Când ne jucam de-a altcineva, uneori, eram măritată. Însă cu Krishna, micuțul cioban cu ochi somnoroși de pisică, nu cu un bătrânel cu nas de nap, care îți dă bomboane și palme peste față cu aceeași mână.”
În cele din urmă, sosesc la destinație.
„Tanti cere un preț cât muntele.
Insul scuipă.
Tanti mai zice un preț.
Insul cu nas de nap îi dă altă sumă.
Într-un sfârșit, bat palma și insul îi întinde lui tanti un teanc de rupii făcut sul. Nu știu ce-au căzut la înțelegere să facă. Însă ce știu e: banii de la el mai că-i ajung să cumpere un bivol.”
„Casa fericirii”, poate cel mai trist loc din lume
Doar că noua ei casă nu e așa cum credea.
„E întuneric și miroase a băutură și bețișoare aromate. Când mi se obișnuiesc ochii cu întunericul, văd vreo 10 fete care dorm prin colțuri sau pe pătuțuri de sfoară.
– Unde-am ajuns? îl întreb pe nenea.
– În Casa Fericirii, îmi spune el.
În lumiin slabă a dimineții, văd că fetele sunt îmbrăcate în rochii de toate culorile. La mâini și la picioare poartă brățări mari de argint și la urechi cercei de aur și pietre scumpe. Ochii le sunt desenați cu creion negru, iar buzele le sunt spoite în culoarea ardeilor roșii. Acasă la ele, fetele astea și-ar vedea deja de treburi, nu ar dori în hainele de sărbătoare până la masa de prânz.
Mă întreb dacă nu cumva aici, în Casa Fericirii, trăiesc starurile de cinema.
Nu știu ce caut în casa asta ciudată, însă o să mă arăt vrednică. Iar așa mama o să se bucure de o rcohie nouă, de încălțări în anotimpul rece și chiar de un șal nou, din cel mai fin. Frățiorul meu o să aibă fructe și brânzică proaspătă la masă de două ori pe zi și o hăinuță. Și nimeni de pe munte n-o să aibă un acoperiș de tablă mai sclipitor decât al nostru. Asta-mi spun, când aud încuindu-se ușa. ”
Doar că Lakshmi nu va fi slujnică într-o casă de bogați, așa cum credea. Ci e vândută la 13 ani.
„- Țărăncuță nepricepută, chiar nu știi nimic, așa-i?
Mă cuprind cu brațele și mă strâng zdravăn. Însă nu-mi pot opri tremurul.
– Ești a mea, îmi zice. Am dat bani frumoși pe tine. 10.000 de rupii. O să primești bărbați în cameră. Și o să faci tot ce-ți cer. O să muncești aici, ca restul fetelor, până îți acoperi datoria.
Se învârte casa cu mine, însă nu văd decât numărul din caietul ei. Se răsucește și se aburește sub ochii mei, apoi se desface în bucăți care plutesc prin aer. Îmi țin lacrimile în frâu.”
La început, Lakshmi nu poate accepta noua ei „viață”.
„În fiecare zi, mii de oameni sub fereastra mea. Copii care merg la școală. Mame care se grăbesc acasă de la piață. Nimeni nu ridică privirea. În fiecare dimineață și seară, vine Mumtaz și mă bate cu o curea de piele și, apoi, încuie ușa după ea.
Și, în fiecare noapte, visez că stau cu Ama în fața căscioarei noastre, în timp ce-mi împletește părul în cosițe lungi, negre.”
Însă nu are nicio putere să se împotrivească.
„Mă doare. Bărbații mă lasă sfâșiată și însângerată.
Mă rog zeilor să-mi aline durerea. Să-mi potolească de tot arsura, suferința și însângerarea.
Din odaia vecină se aud muzică și râsete. De jos din stradă se aud claxoane.
Nimeni nu mă aude. Nici măcar zeii.”
Oricât îi e dor de casă, trebuie să accepte că tatăl vitreg a vândut-o pentru o altfel de viață.
„Uneori, între amurguri, îmi desfac bocceluța de acasă și-mi îngrop fața în pânza rochiei vechi.
Respir cu nesaț, trag adânc în piept mireasma de munte însorit, căldura cu miros de pământ proaspăt răscolit și rufe curate, uscate la soare. Trag în piept vântul rece de Himalaya și aroma de lemn a focului din bucătărie, mirosul viu, care-ți făgăduiește o ceașcă de ceai cald.
Așa mai rezist o vreme. Până la următorul apus.”
Cât valorează, de fapt, Lakshmi
Timpul trece și, chiar dacă Lakshmi nu e de acord cu noua ipostază, drogurile care îi sunt date fără voia ei o fac să nu se mai poată împotrivi.
„E alt anotimp.
Îmi dau seama doar pentru că lumea de la fereastră a început să-și lepede flanelele. Iar eu sunt tot încuiată în odaia asta.
Creierul mi s-a învălmășit de la lassi (n.r. un drog), de am pierdut șirul bărbaților care au intrat în odaie. Nu știu cât plătește fiecare. Știu doar că, de cum pleacă, datoria mea se mai micșorează un pic.”
De fapt, Lakshmi are să afle cât valorează.
„Sunt bătrâni, tineri, murdari, curați, înalți, scunzi, bruni, negricioși, albi, bărboși, rași, grași, slabi. Toți sunt la fel. Cei mai mulți sunt de la oraș. Câțiva sunt de la mine din țară.
Într-una din zile, un client a început să discute la plecare cu prietenul lui în limba mea.
– Cum a fost a ta? I-a zis el. A fost bună?
– A fost foarte bună, a zis celălalt. Ce-aș mai vrea o tură.
– Și eu, a zis primul. De-aș mai avea încă 30 de rupii.
30 de rupii.
Atâta costă o sticlă de Coca-Cola la prăvălie.
Atât a dat pe mine.”
Adunarea de la sat și scăderea de la oraș
Însă planul lui Lakshmi, vândută la 13 ani e să își achite datoria, ca să poată să se întoarcă acasă.
„La școala din sat ne-au învățat adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea.
Învățătoarea ne dădea de rezolvat probleme grele și ne punea să calculăm câte coșuri de orez trebuie să vândă o familie ca să-și cumpere un bivol.
Aici mă apuc de alte calcule. Dacă în fiecare noapte primesc în pat șase oameni și fiecare plătește 30 de ripii, asta înseamnă 180 de rupii pe zi, care să mă poarte mai aproape de ziua în care pot să plec acasă. Dacă mai lucrez o sută de zile, aproape o să-mi achit datoria.
Dar aici învăț scăderea de la oraș. Doar jumătate din suma plătită de clienți rămâne. Apoi, mai trebuie să scazi 80 de rupii pe orez și pe dal (n.r. supă de linte). Încă 100 pe săptămână pentru pat și pernă. Și 500 pentru injecția pe care ne-o face lunar un doctor murdar pe mâini ca să nu rămânem însărcinate.
– O să te îngroape de vie, dacă îți găsesc caiețelul cu socoteli, mă avertizează ea.
Fac toate calculele.
Și îmi dau seama că deja sunt îngropată de vie.”
Dar fiecare fată din „Casa Fericirii” are propria poveste, una mai tristă decât alta.
„O întreb pe Shahanna de ce stă Anita mereu încruntată.
– Tot timpul e supărată, zic. Până și când se dă Dragoste și Putere la televizor.
– Anita a fugit o dată, spune Shahanna. Când au găsit-o goondas (n.r. bătăuși plătiți), au bătut-o cu o țeavă. Dacă încerci să fugi, îți iau urma. Dacă te prind, te bat. Dacă te îmbolnăvești, te aruncă în stradă. Dacă încerci să te întorci, te bat.
O întreb pe Shahanna ce a pățit Anita.
– Goondas i-au zdrobit obrazul și falca. Acum are fața pe jumătate moartă. N-ar putea să zâmbească, nici dac-ar avea de ce.”
Când faci ce trebuie făcut, doar ca să scapi și să poți ajunge „acasă”, la cel care te-a vândut
Lakshmi strânge din dinți, ca să mai reziste o zi. Și încă una. Și tot așa.
„Uneori, mă prefac că tot ce se întâmplă noaptea, când vin clienții, nu mi se-ntâmplă mie. Mă prefac că e un serial de la televizor, la care mă uit de foarte departe. Mă prefac că pot să apăs pe un buton, ca să nu mai aud nimic. Și pe altul ca să dispar de tot.”
Face orice, numai să se poată întoarce acasă.
„Aici, la Casa Fericirii,
sunt bărbați murdari,
bărbați în vârstă,
bărbați neciopliți,
bărbați grași,
bărbați beți,
bărbați bolnavi.
O să mă culc cu toți.
Cu oricare, cu toți.
O să fac tot ce trebuie, numai ca să scap de aici.”
„Vândută la 13 ani” e o carte greu de parcurs. Simți că stomacul ți se face mic și se revoltă. O revolta omului neputincios. Senzația că e strigător la cer să se întâmple așa ceva. O „sclipire” în tot acest adevăr crud e adusă chiar de autoarea cărții, Patricia McCormick.
„Am intervievat, de asemenea, lucrători sociali, care salvează fete din bordeluri, le acordă îngrijiri medicale și instrucție pentru angajare și se străduiesc să le reintegreze în societate. Însă cel mai mult m-au emoționat și inspirat interviurile cu supraviețuitoarele. Aceste tinere se înțelege că au trecut prin niște chinuri de nedescris. Și, totuși, vorbesc despre ce li s-a întâmplat cu toată demnitatea din lume. Unele merg din poartă în poartă prin cele mai izolate sate din țară, ca să explice ce pățesc, de fapt, fetele care pleacă de acasă cu tot felul de străine, care le promit slujbe bănoase. Altele -chiar și femei care au contractat virusul HIV= patrulează la granița dintre Nepal și India, căutând fete care călătoresc fără părinții lor. Iar altele dau piept cu traficanții lor la tribunal, unde adesea trebuie să depună mărturie împotriva taților, fraților, soților și unchilor, care le-au vândut pe o sumă de nimic, echivalentul a 300 de dolari.
Am scris această carte în cinstea lor.”
