„Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac, este o carte cu mult umor negru, pentru care nu oricine este pregătit – eu, una, știu că nu am fost. Am pândit-o cel puțin jumătate de an și, odată avută în mâinile mele, am „scanat-o” cu nesaț: puțin peste 120 de pagini, ceea ce părea o lectură ușoară, de recuperare după numeroase luni, în care parcursesem cu precădere cărți stufoase. Apoi, am început să o citesc și, primele zeci de pagini, sentimentul pregnant a fost de indignare, în sensul în care nu pricepeam exact ce, și mai ales, de ce citesc.
Apoi, întocmai ca foile unui cepe, am dat la o parte una câte una și, treptat, fără să știu unde să pun degetul concret, am început să înțeleg din ce în ce mai mult și contextul, și acțiunea cărții. Sentimentul inițial m-a mai vizitat, însă din ce în ce mai rar, făcând loc unei empatii față de personajul principal și pentru ceea ce i se petrece. Până la final, am ajuns să asociez cartea asemenea unui sirop, pentru care ai nevoie de apă ca să îl savurezi, unde siropul este reprezentat de numărul aparent mic de pagini, dar cu mesaje foarte concentrate, iar apa este timpul de care e posibil să ai nevoie, pe parcursul cărții, ca să procesezi tot ce afli.
„Vara în care mama a avut ochii verzi”, o lectură mai grea decât pare
Așadar, ceea ce credeam că va fi o lectură de o zi a fost una de aproape o săptămână, căci am simțit nevoia să îi acord răgaz, să am timp să procesez fiecare încercare și sentiment puternic care fie era în carte, fie îmi era stârnit.
Alesky, personajul povestitor, m-a izbit printr-o ură pronunțată față de părinții lui, cu precădere detaliată cea față de mamă: n-am fost pregătită de o exprimare concisă și bogată în a descrie în amănunțime cât de mult o urăște și-i dorește chiar moartea.
Primele zeci de pagini sunt o culegere de întâmplări și contexte, în care este descris acest sentiment. Apoi, parcă pe nepusă masă, Aleksy este convins de mama, familia fiind de origine poloneză, să meargă împreună, pentru o vară, într-un sat francez. Acolo, află că ea are cancer și sentimentele de ură ale lui Aleksy parcă i se topesc în scurt timp, scuturându-se și transformându-se într-o iubire, care are să-l urmărească pe tot parcursul vieții, și după ce mama lui nu va mai fi.
„Deși devenise mai frumoasă și mai deșteaptă, mama leșina tot mai des și era tot mai slăbită. Când mergea, mâinile i se bălăngăneau pe lângă corp ca cele ale păpușilor din cârpă, iar colțurile gurii i se lăsaseră, făcând-o să semene cu un copil supărat. Era totuși cea mai bună mamă, pe care o avusesem, până atunci. Dacă știam că asta face boala dintr-un om, era să cer de Crăciun cancer pentru mama, în loc de sex cu Jude. Pe tata nu cred să-l fi schimbat nicio boală.”
Când ura „se topește” în iubire, fără să-ți dai seama exact în ce moment
Pentru că, în cele din urmă, cred că „Vara în care mama a avut ochii verzi” este o carte despre iubire, chiar dacă iubirea mamă-fiu, însă la urma urmei, iubirea pe care o primim (sau nu) în copilărie, influențează covârșitor cea pe care știm (sau nu) să o dăruim ca adulți.
„Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.”
Acesta este unul dintre citatele care mi-au rămas întipărite în minte din această carte, întruchipând întocmai așteptările pe care se poate întâmpla să le avem în iubire versus ceea ce primim și cum percep ceea ce ni se oferă. Treptat, Alesky și mama lui fac schimb de roluri, iar el devine adultul responsabil, în timp ce ea se transformă în copilul prin care se mai scurg ultimele crâmpeie de viață.
„M-a întrebat dacă voiam popcorn și voiam. Și bere? Și bere. Acestea deveniseră micile noastre dejunuri preferate – nesănătoase, desigur, dar cine avea nevoie de sănătate în cazul nostru? Un trup mâncat de cancerș și un creier bolnav. În acea vară, ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață.”
Relația dintre cei doi ajunge într-un punct zero, în care pe de-o parte mama îi cere iertare pentru cum l-a crescut și l-a privat de dragostea de care el simțea că avea atâta nevoie, iar pe de alta Alesky primește ceea ce are nevoie, ca să poată depăși trecutul, ajungându-se la o apropiere pe care n-aș fi bănuit-o, la începutul cărții.
„«Aleksy», începu mama vinovată, cu degetele strânse nervos pe cana de cafea, iartă-mă. În acea dimineață, mama semăna cu un păianjen tânăr, care tocmai prinsese în plasă prima sa victimă. Era ca Mika îmbătrânită. Ca bunica tânără. Nu o mai văzusem niciodată așa, din simplul motiv că nu fusese așa. Mama mă privea cu dragoste. (…) Într-o seară, înainte de culcare, mama a început din nou cu «Aleksy», iar eu n-am mai avut puteri să o opresc. M-a rugat să o iert pentru că m-a făcut de rușine atâția ani, pentru că m-a iubit și pentru că s-a gândit la Mika moartă mai mult decât la mine viu.”
În a doua parte a cărții, suntem purtați în diverse locuri și întâmplări, din care cei doi încearcă să extragă cât mai multă viață posibilă și cât mai multe amintiri, care să le astâmpere, pe rând, pentru ea regretul că va părăsi această lume, iar pentru el dezorientarea că începe să o iubească pe mama lui, abia după ce află că are cancer (chiar dacă nu din acest motiv).
„La masă mi-a spus foarte senină: «Aleksy, eu chiar am o stea, e în Ursa Mică, la capătul cozii. E mică, dar e cea mai strălucitoare din toată coada. O văd în fiecare seară, ea știe că este a mea și îmi face din ochi». Am înțeles că este sfârșitul. Mama începuse în acel moment drumul spre oriunde se află acum. Spre steaua ei din ursa mare, spre lanul ei de floarea soarelui suspendat în ceruri, poate într-un alt univers, unde există doar un Mare Întreg de Smarald, care din când în când se fărâmițează și ajunge în alte lumi sub formă de ochi verzi.
– Poate au greșit, i-am spus eu cu un nod în gât.
– Poate, mi-ar răspuns ea senină și a murit peste o săptămână.”
Cartea are un final care m-a făcut să mă felicit că nu am abandonat-o, așa cum am simțit la începutul ei și, pentru aceia la fel ca mine, care poate digeră mai greu stilul inițial, le recomand sincer să i dea o șansă, căci e foarte posibil să merite. 🙂
„De pe perete, înrămat, mă privește turbanul mamei. (…) Știu că asta ar indispune-o pe mama, pentru că ea vede, vede totul. De câteva ori i-am surprins ochii roind prin cameră – verzi și iscoditori – uitându-se pe geam sau răsfoind vreo carte, apoi aterizând lângă mine, pe pernă, să mă privească îndeaproape.”
În definitiv, „Vara în care mama a avut ochii verzi” este cartea care s-ar putea să te facă să-ți reconfigurezi relația cu mama ta și, îndeosebi pentru aceia care simt unele nemulțumiri, o recomand de citit, de-o parte și de alta, și de mamă, și de „copil”. S-ar putea să facă minuni. 😀
