O carte pe care nu aș fi ales-o, probabil, niciodată de pe rafturile unei librării. Dacă nu ar fi fost o recomandare directă și la îndemână -Cristina, o colegă de-a lui Andrei mi-a sugerat să o citesc și mi-a trimis-o prin el-, nu cred că aș fi ajuns să o parcurg. Și câte aș fi avut de pierdut! ?
De la faptul că porți centura de siguranță în mașină, până la posibilitatea de a beneficia de o intervenție chirurgicală din rațiuni medicale sau de ordin estetic – toate se datorează (și) cadavrelor, care au deschis numeroase lumii „civilizate”.
Autoarea, Mary Roach, are talentul și umorul necesare să abordeze o serie de teme, pe care, altminteri, poate le-ai fi încadrat drept macabre, cu mintea deschisă și de a planta o „sămânță” în mintea cititorului, urmând, desigur, ca fiecare să decidă dacă și cât vrea să o dezvolte.
„După cum văd eu lucrurile, să fii mort nu e cu mult mai diferit de a te afla pe o navă de croazieră. Cea mai mare parte a timpului ţi-o petreci tolănit pe spate. Creierul a încetat să mai funcţioneze. Carnea începe să se înmoaie. Nu prea se mai întâmplă nimic nou și nimeni nu mai aşteaptă mare lucru din partea ta!
Prima parte a cărții abordează un subiect, cred eu, încă exotic pe meleagurile noastre – ideea de a fii de acord să-ți donezi corpul după moarte, enumerând câteva exemple prin care, în trecut, cadavrele au fost de mare ajutor în anumite domenii. Pentru că, altfel, „chirurgul o să-i ciopârțească pe vii, dacă nu a făcut practică, mai întâi, pe morți”.
„Cadavrele i-au însoţit pe chirurgi cu fiecare procedură nouă, de la transplantul de inimă până la schimbarea de sex, scriind istorie în felul lor tăcut. Timp de două mii de ani, cadavrele -unele cu voie, altele fără voie- au fost implicate în cele mai îndrăzneţe inițiative știinţifice și în cele mai bizare demersuri. Au ajutat la testarea primei ghilotine în Franţa – alternativa «omenoasă» pentru spânzurare. Au ajutat la impunerea obligativității purtării centurilor de siguranţă în autoturisme.”
Chiar dacă am citit cartea cu o curiozitate pregnantă și unele idei mi-au dat cu adevărat de gândit, pe alocuri mi-am pierdut flexibilitatea față de subiect și unele pasaje au reușit să mă contrarieze.
„Poți trage cu puşca în decedaţi sau poți trece cu o ambarcaţiune de mare viteză peste picioarele lor, iar ei nici nu se vor sinchisi. Pot fi decapitaţi fără nicio pagubă. Cadavrele pot fi în șase locuri deodată. În această privinţă sunt întru totul de acord cu Superman: păcat să iroseşti aceste puteri și să nu le folosești pentru binele omenirii.”
E drept, Mary Roach „s-a revanșat” și faptul că și-a dezvăluit o parte sentimentală m-a făcut să avansez lectura, pe care poate, altminteri, aș fi întrerupt-o.
(despre moartea mamei ei) „Cu o săptămână în urmă, la aceeași oră, mama ar fi citit ziarul «Valley News» și ar fi rezolvat rebusul. Din câte ştiu, făcea asta, în fiecare dimineaţă, de 45 de ani. Uneori, când era internată în spital, mă băgam în pat lângă ea și încercam să-l rezolvăm împreună. Era imobilizată la pat și rezolvarea rebusului era unul dintre ultimele lucruri pe care le mai putea savura.
Să rezolvăm un rebus împreună, pentru ultima oară? L-am aşezat pe capacul sicriului și am citit cu glas tare definiţiile. Atunci, am izbucnit în plâns.”
Am găsit savuros modul în care sunt alternate aspecte științifice cu teme controversate, toate „glazurate”, însă, cu umor.
Capul uman ca un pui la cuptor și cum să rămâi întreg la minte, când lucrezi cu cadavare
„Capul uman are aproximativ aceeași mărime și greutate cu cea a unui pui la cuptor. Nu am avut ocazia să fac această comparație până azi, pentru că nu mai văzusem un cap într-o tavă de cuptor. Dar aici sunt 40 de capete, câte unul în fiecare tavă. Sunt destinate chirurgilor esteticieni care fac practică, repartizați câte doi la tavă.”
Poate că te vei întreba și tu ca mine (și ca autoare, avem să aflăm) cum reușesc să-și păstreze mințile la locul lor cei care lucrează înconjurați de cadavre.
„- Pur și simplu, mă gândesc că sunt de ceară.
Theresa practică o metodă de coping, care a trecut de mult proba timpului: obiectivarea. Pentru cei care lucrează cu cadavre umane în mod regulat, este mai ușor (și, presupun, mai potrivit) să se gândească la ele ca la obiecte, nu ca la oameni. Majoritatea au ajuns să stăpânească metoda obiectivării, încă din primul an de facultate, la cursul de anatomie topografică. Pentru a-i ajuta pe studenţi să obiectiveze forma umană în care îşi vor înfige bisturiele pentru a o diseca, personalul laboratorului înfășoară, adesea, cadavrul în bandaje și îi încurajează pe studenţi să le desfacă încetul cu încetul. Problema este că trupurile neînsufleţite seamănă foarte mult cu oamenii vii.”
Contrar a ceea ce ai putea crede, de multe ori nu capul este cel care pune mari probleme emoționale medicilor care se pregătesc pe cadavre.
„Răspunde că nu o deranjează capetele retezate.
– Pentru mine, mâinile sunt problematice, spune ea ridicând privirea. Atunci când strângi o mână retezată și ea o strânge pe a ta.
Uneori, cadavrele manifestă un soi de umanitate accidentală, care fi ia pe nepregătite pe medici. Odată, am vorbit cu o studentă la medicină, care mi-a descris momentul terifiant, trăit în sala de disecţie, când a realizat că brațul unui cadavru îi cuprinsese talia. În asemenea circumstanţe, este dificil să-ți păstrezi detașarea profesională.”
Poate te întrebi și cum reușesc oamenii care lucrează în astfel de condiții să se raporteze „normal” la viața personală.
„Theo e burlac. L-am întrebat dacă faptul că studiază ştiinţa îngrijirilor mortuare a avut efecte nocive e asupra vieţii lui amoroase. Își îndreaptă umerii și mă privește:
– Sunt scund, slab și nici nu am mulţi bani. Aș spune că profesia pe care am ales-o e abia pe locul al patrulea între factorii care explică de ce sunt burlac (totuşi e posibil ca alegerea lui să-l fi ajutat: în mai puțin de un an, avea să se însoare).”
Sunt șanse mari ca ideea de a-ți dona corpul, atunci când vei fi încetat din viață, să îți repugne – total de înțeles. Pe de altă parte, „Viața secretă a cadavrelor” te face să te gândești că oricare din noi s-ar bucura să poată avea acces la chirurgie, fie din motive de ordin personal, fie în cazurile nedorite de tragedii și accidente, când ar putea chiar ar salva viața unui om, caz în care ar fi de folos cunoștințele medicale „testate” în prealabil. Și, totuși, nu oricine poate să-și doneze trupul, după moarte.
„Un laborator de anatomie este la fel de pretenţios ca o femeie în căutarea iubirii: alesul nu trebuie să fie nici prea gras, nici prea înalt și nici nu trebuie să aibă vreo boală transmisibilă.”
Șansa ca tu să supraviețuiești unui accident rutier i-o datorezi (și) cadavrelor
Însă, pentru aceia care „se califică”, meritul suprem pare să fie îmbunătățirea șanselor la viață pentru cei ce încă trăiesc.
„În general, morții nu sunt foarte talentaţi. Ei nu pot juca polo pe apă, nu-şi pot lega şireturile şi nici nu sunt în stare să extindă cota de piaţă. Nu pot spune bancuri şi nu sunt capabili să danseze. Dar există un lucru la care cadavrele excelează: rezistă foarte bine la durere. Să-l luăm drept exemplu pe UM 006, un cadavru a cărui misiune este să fie lovit În umăr cu un impactor liniar. E posibil ca omoplatul și clavicula lui să se fractureze, dar el nu va simţi nimic, iar rănile suferite nu-i vor afecta activităţile cotidiene. Prin faptul că și-a dat acordul să fie izbit în umăr, cadavrul UM oo6 îi ajută pe cercetători sắ descopere ce forţă poate suporta un umăr uman, în cazul unui impact rutier frontal, fără traume severe. (…) Tot cadavrelor folosite în simularea accidentelor le datorăm legislaţia privind introducerea centurilor de siguranţă diagonale -de la umăr la şold-, a airbag-urilor, a bordului care amortizează impactul și a butoanelor încorporate în el (dosarele de autopsii din anii ’50 și ’60 conţinând numeroase radiografii craniene, în care se văd butoanele radioului). Producătorii de mașini, care doreau să economisească bani, au încercat, ani la rând, să demonstreze că centurile de siguranţă mai degrabă provoacă leziuni, decât le previn și, ca atare, nu ar trebui să fie obligatorii.”
Încă nu te-ai convins? Total de înțeles. Însă, dacă te uiți peste cifrele oamenilor salvați, în urma acestor teste, gândește-te la toți cei pe care-i cunoști? Sunt câteva sute? Câteva mii? Apoi, gândește-te la cum ar fi să nu mai fie. Niciunul dintre ei! Pentru că astfel de teste salvează anual mai multe persoane decât, probabil, vei cunoaște toată viața.
„Evident, nu-i o treabă plăcută, dar e făcută cu un scop. Datorită schimbărilor aplicate în urma studilor efectuate pe cadavre, acum este posibilă supravieţuirea în cazul impactului frontal cu un zid, la o viteză de 100 de kilometri pe oră. Îmbunătăţirile referitoare la siguranţa vehiculelor, apărute ca urmare a studiilor pe cadavre, au salvat aproximativ 8.500 de vieţi omeneşti în fiecare an, din 1987 încoace.”
Cât valorează viața ta, în ochii companiilor de zbor
Astfel de teste au fost efectuate și în contextul aviației, observându-se ce se întâmplă, în cazul accidentelor de avioane.
„Mor inhalând aerul extrem de fierbinte și vaporii toxici emanați de izolații sau de tapițeria care arde. Mor fiindcă își rup picioarele, în urma impactului cu scaunele din fața lor și nu se pot târî spre ieșiri, pentru că pasagerii nu ies ordonat din avionul cuprins în flăcări, ci se calcă în picioare îngroziți, încercând să scape.
Ar putea face companiile aeriene mai multe eforturi pentru ca avioanele să prezinte un grad de siguranţă mai mare, în cazul incendiilor? Sigur că da. Ar putea proiecta mai multe ieşiri de urgență, dar nu o fac, căci asta ar însemna să micșoreze numărul scaunelor și să le scadă vânzările. Ar putea instala sisteme automate de aspersoare sau ar putea construi sisteme de alimentare cu combustibil capabile să reziste la accidente, cum sunt cele folosite de elicopterele militare. Dar nu o fac, deoarece ambele opțiuni ar mări greutatea aeronavelor, iar asta ar însemna un consum mai ridicat de combustibil. Cine decide când este în regulă să sacrifici vieţi umane pentru a economisi bani? Se pare că Administraţia Federală pentru Aviație. Problema este că majoritatea îmbunătăţirilor din sfera siguranţei aviatice sunt evaluate din perspectiva raportului costuri-beneficii. Pentru a cuantifica «beneficiile» din ecuaţie, fiecărei vieţi umane salvate i s-a dat o valoare în bani. După cum a calculat Institutul pentru Urbanism în 1991, valoarea voastră este de 2,7 milioane de dolari. (…) Agenția ar spune: «Bun, dacă veți salva 15 vieți în decursul următorilor 20 de ani instalând centuri de siguranță atașate la umăr, asta înseamnă 30 de milioane de dolari». Însă industria aeronautică va reacționa astfel: «Instalarea acestor dispozitive o să ne coste 669 de milioane de dolari”. Așadar, ne putem lua adio de la acest tip de centuri de siguranță!”.
Unde e localizat sufletul? Inima, creierul și ficatul, variantele favorite ale dezbaterii
Tot „Viața secretă a cadavrelor” face o incursiune în timp asupra unei idei care va fi, probabil, veșnic dezbătută. Care este „lăcașul” sufletului?
„Dezbaterea privind sediul sufletului durează de aproximativ 4.000 de ani. Ea a început nu ca o dispută inimă versus creier, ci inimă versus ficat. Vechii egipteni au fost primii care au susținut superioritatea inimii. Ei credeau că în ea rezidă «ka», esența omului: spiritul, inteligența, sentimentele și pasiunile, umor, dușmăniile, toate lucrurile care ne fac ceea ce suntem, nu nematode. Inima era singurul organ lăsat la locul lui într-un cadavru mumificat, căci omul avea nevoie de «ka» pe lumea cealaltă. Evident, creierul nu-i era necesar, așa că era scos cu un cârlig de bronz ascuțit prin nări (ficatul, stomacul, intestinele și plămânii erau scoase din corp, dar se păstrau în urcioare mari de pământ în interiorul mormântului, în ideea că e mai bine să cari mai multe bagaje, decât să uiți ceva acasă, mai ales când pleci într-o călătorie pe lumea cealaltă). Babilionenii au fost primii care au privilegiat ficatul, considerând că în acest organ sălășluiesc spiritul și sufletul. Mesopotamienii au căutat soluția de mijloc, sugerând că sentimentele se găsesc în ficat, iar intelectul în inimă. Cred că erau și un pic liber-cugetători, de vreme ce spuneau că în stomac există o mică porțiune a sufletului: viclenia”.
„Viața secretă a cadavrelor” atinge, desigur și ideea de a fi de acord ca, după moarte, organele tale să fie donate altor oameni, cărora le-ar putea salva viața.
Una dintre ipotezele „exotice” vehiculate în acest plan face referire la posibilitatea ca acela care primește un organ vital, precum o inimă, să poată prelua însușiri de la donatorul său.
„Scriu toate acestea luând în calcul faptul că, mai degrabă decât un fel de contact cu conștiința celui care și-a donat inima, trăirile mele pot fi doar halucinații provocate de medicamente sau de propriile mele proiecții. Știu că intru pe o pantă foarte alunecoasă. (…) Ceea ce m-a surprins, la primul contact, a fost oroarea trezită de moarte. Șocul, surprinderea, rapiditatea cu care s-a întâmplat totul. Sentimentul că viața e smulsă din mine și spaima de moarte prematură. Acesta și alte două incidente sunt, de departe, cele mai terifiante experiențe, pe care le-am avut, vreodată. A doua oară, am trăit senzația încercată de donatorul meu, când inima i-a fost smulsă din piept și transplantată. Era o senzație puternică de violare, generată de o forță exterioară, misterioasă și omnipotentă. Al treilea episod a fost destul de diferit de primele două. De astă dată, conștiința inimii donatorului se afla în prezent. El se chinuia să descopere unde se află, chiar și cine este. Era ca și cum niciunul dintre simțuri nu mai funcționa. O conștientizare extrem de înspăimântătoare a dislocării totale. Ca și cum ai întinde mâinile să atingi ceva, dar de fiecare dată degetele tale nu prind decât aerul.”
Alți trei oameni, care au beneficiat de transplant de inimă, au avut și ei mărturisiri inedite.
„Primul era un bărbat de 45 de ani, care primise inima unui tânăr de 17 ani. El le-a declarat cercetătorilor: «Îmi place să îmi pun căștile pe urechi și să ascult muzică tare. Nu făceam asta înainte. O altă mașină, un sistem stereo bun – acestea sunt visurile mele, acum». Ceilalți doi au dat mai puține detalii. Unul a spus, pur și simplu, că persoana a cărei inimă bate în pieptul său fusese deosebit de calmă și că aceste sentiment «i se transmisese» și lui. Celălalt simțea că trăia viețile a doi oameni și răspundea la întrebări spunând «noi», în loc de «eu», dar nu a oferit detalii precum personalitatea nou dobândită sau muzica preferată.
Totodată, cartea cuprinde numeroase aspecte istorice, pe care poate nu te-ai fi gândit să le cauți. Cum ar fi faptul că, acum doar câteva secole, pacienții simțeau TOT ce li se întâmpla.
„Întâi de toate, pe vremuri se opera fără anestezie (primele operaţii în care s-a folosit anestezic -eterul- au avut loc abia după 1846). Pacienţii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea simţeau fiecare tăietură, cusătură și deget care îi palpa. Adesea, li se acopereau ochii – măsură opţională, ca în cazul glugii care i se punea condamnatului pe cap în fața plutonului de execuţie. Invariabil, erau legaţi de masa de operaţie, pentru a fi împiedicaţi să se zvârcolească, să sară de pe ea și să o ia la goană pe stradă.”
Pe când operațiile se făceau cu public în sală, iar spectatorii dirijau
Și, de parcă nu era suficient, mai aveau și spectatori (apropo de asta, nu o dată m-am întrebat de ce unora dintre medicii la care am fost nu le-a dat prin minte să întrebe în prealabil pacientul dacă este în regulă ca la consult/intervenție să asiste și alți oameni, cum ar fi studenți; deși înțeleg perfect nevoia de a învăța, cred că e moral să ai acordul persoanei pe care învață).
„De parcă n-ar fi fost suficient că un prostănac neîndemânatic, cu vestă și papion, îşi vâra mâinile tractul urinar al pacienţilor, aceștia aveau parte și de spectatori, printre care nu se aflau doar tineri studenţi la medicină, ci și chirurgi și prieteni de-ai chirurgilor. Vizitatori francezi și interlopi umpleau spaţiul din jurul mesei de operaţie. Curând, s-a produs un vacarm general în galerie și în rândurile de sus. «Scoate-ți pălăria!», «Coboară-ți capul!», vociferau oamenii din toate părțile sălii.”
Tot așa avem ocazia să aflăm că au existat și perioade în care disecția era o formă de „pedeapsă”.
„Din acest motiv, în mentalitatea maselor, anatomiștii au ajuns să împărtășească reputaţia călăilor. Chiar mai rău decât atât, disecţia era considerată o pedeapsă mai cumplită decât moartea. De fapt, pedepsirea – nu sprijinirea și ajutarea anatomiștilor – era principala intenţie a autorităţilor atunci au permis disecarea criminalilor. În condițiile în care foarte multe delicte minore erau pedepsite cu moartea, organele legislative simţeau nevoia de a adăuga și alte orori ca factori de descurajare a infracţiunilor mai grave. Dacă furai un porc, erai spânzurat. Dacă ucideai un om, erai spânzurat şi apoi disecat (în Statele
Unite ale Americii, ţară a cărei istorie era la început, categoria indivizilor pedepsiți prin disecție a fost extinsă, cuprinzându-i și pe dueliști, întrucât era clar că doar pedeapsa cu moartea nu reprezenta o soluţie pentru a-i descuraja pe nişte indivizi să-și rezolve disputele apelând la pistoale).
Disecția ca metodă de pedepsire a criminalilor a fost acceptată, în 1752, în Marea Britanie, ca alternativă e expunerea post-mortem într-o cușcă legănându-se. Deşi poate că sună inofensiv și ne duce cu gândul la joacă, nu era nimic vesel în această legănare. Metoda presupunea afundarea unui cadavru în smoală şi, apoi, amplasarea lui într-o cușcă de fier, suspendată de un fel de spânzurătoare; acolo se legăna sub privirile târgoveților, în vreme ce putrezea și era ciugulit de corbi. Probabil că, pe atunci, o plimbare prin piaţa centrală era foarte diferită, decât în zilele noastre.
Despre vremurile în care îți puteai plăti facultatea prin… cadavre
Istoria disecțiilor pe cadavre a cunoscut tot felul de perioade, care mai de care mai bizare pentru mintea omului din anul 2023.
„Au urmat măsuri extreme. Nu era neobișnuit ca un anatomist să-şi ducă pentru o zi rudele recent decedate în sala de disecţie, înainte de a le depune în capela bisericii. William Harvey, anatomist și chirurg din secolulul al XVII-lea, faimos pentru că a descris complet, în premieră, sistemul circulator uman, merită cunoscut și ca un profesionist atât de devotat chemării sale, încât și-a disecat propriul tată propria soră, după decesul acestora.”
De fapt, s-a mers până într-acolo, încât unele cadavre erau dezgropate pe furiș din cimitir și duse la facultățile de medicină, totul cu girul cadrelor universitare.
„Unii profesori de anatomie au exploatat gustul pentru farse nocturne al studenţilor din toate timpurile, încurajându-și ucenicii să dea iama prin cimitire și să facă rost de cadavre pentru disecţii. În anumite școli scoțiene din secolul al XVIII-lea, aranjamentul putea fi oficializat astfel: taxele de şcolarizare puteau fi plătite în cadavre, mai curând decât în bani lichizi.
Alți profesori și-au asumat această sarcină macabră. Nu vorbim despre niște șarlatani de duzină, ci despre membri respectabili ai comunităţii medicale. Doctorul Thomas Sewell, care mai târziu avea să devină medicul personal a trei preşedinţi americani și să înfiinţeze Facultatea de Medicină a Universităţii «George Washington», a fost condamnat, în 1818, pentru că dezgropase cadavrul unei tinere femei cu scopul de a-l diseca. Existau și anatomişti care-i plăteau pe alţii ca să le dezgroape cadavre. Pe la 1828, cererea de cadavre din partea școlilor de anatomie din Londra crescuse atât de mult, încât zece hoţi de cadavre «cu normă întreagă» și alţi aproximativ 200 de «amatori» aveau din plin de lucru, pe tot parcursul «sezonului» de disecţii (cursurile de anatomie se desfășurau doar între lunile octombrie și mai).”
Tot de la Mary Roach a fost nevoie de timp, mult timp, ca necrofilia să ajungă să se considere în neregulă din punct de vedere legal.
„Până in 1956, necrofilia nu a fost considerată infracţiune în niciun stat american. În 1979, când Karen Greenle, o unui angajată a morgii din Sacremento a fost prinsă sustrăgând cadavrul unui tânăr, ea a fost amendată deoarece conducea ilegal un dric şi nu pentru infracţiunea propriu-zisă, deoarece statul California nu avea legi referitoare la relaţiile sexuale întreținute cu cadavre. În momentul de faţă, doar 16 state americane (n.r. din cele 50) au promulgat legi împotriva necrofiliei.”
Admit că mi-a fost foarte greu să înțeleg (și n-am reușit, în cele din urmă) cu mintea din zilele noastre ce era în capul unor medici de demult, pe care, admit, i-aș fi pedepsit în moduri pe care nu e frumos să le povestesc aici.
„Astley Cooper ţinea legătura cu medicii de familie ai celor pe care fi operase și, când afla că aceștia au murit, îşi trimitea «învietorii» să-i dezgroape, ca să verifice la fața locului efectele operaţiilor chirurgicale pe care le fắcuse. Astley Cooper plătea pentru recuperarea cadavrelor unor pacienți de-ai colegilor săi, pacienţi despre care ştia că suferiseră de boli interesante sau că prezentaseră ciudățenii anatomice. În cazul Astley Cooper, pasiunea sănătoasă pentru anatomie părea să fi degenerat în excentricitate macabră: se relatează că Sir Astley obişnuia să scrie cu vopsea numele
colegilor săi pe bucăţi de os, obligând apoi câinii de laborator să le înghită. Atunci când osul era
extras în cursul disecţiei animalului, numele colegului apărea în relief, materia organică din jurul literelor fiind atacată de acizii gastrici din stomacul câinelui. Bizarele obiecte erau
oferite apoi ca daruri amuzante.”
Când comanzi cele trebuincioase pentru un platou de brânzeturi și primești „un englez cam țeapăn”
Dacă, în zilele noastre, practica studierii pe cadavre pare să respecte niște principii morale, ei, bine, lucrurile nu au stat mereu așa.
„Nu doar că din punctul lor de vedere disecţia şi studiul anatomiei patologice justificau deshumările neaprobate, dar totodată nu găseau niciun motiv să trateze cadavrele dezgropate ca pe niște entităţi demne de respect. Nu-i deranja câtuși de puțin că trupurile fără viață soseau la uşa lor «înghesuite în cutii, băgate în rumeguş, vârâte în saci și înfășurate în sfori, ca niște bucăți de șuncă». Tratamentul aplicat cadavrelor era asemănător cu cel rezervat mărfurilor obişnuite, încât nu de puţine ori coletele erau încurcate în drum spre destinaţie. James Moore Ball, autorul cărţii «Sack- ‘Em-Up Men», istoriseşte păţania unui anatomist care deschide o ladă trimisă la adresa laboratorului său, așteptându-se să găsească în ea un cadavru, dar descoperă în schimb «O bucată de şuncă foarte fină, o bucată mare de brânză un coș cu ouă și un ghem uriaş de fir pentru împletit». Ne putem imagina surpriza și dezamăgirea totală a omului care abia aştepta să primească șunca foarte fină, brânza, ouăle și ghemul uriaş, dar găsise în pachet un englez cam ţeapăn.”
Cât de mult îți iubești apropiații? Suficient cât să le gătești o coastă de-ale tale?
O altă hilaritate din istorie este redată din cultura chineză.
„Sub titlul fad și aparent inofensiv, «Tratamente medicale pentru cei dragi», este descris un fenomen istoric mai curând macabru: copiii și cel mai des nurorile erau obligați să-și demonstreze pietatea filială față de părinții suferinzi -cel mai adesea e vorba despre soacre- tăindu-și o bucată de corp și gătind-o, ca elixir aducător de sănătate pentru cei bolnavi. Exemplele sunt atât de numeroase, grupate pe categorii: 286 de bucăți de coapsă, 37 de bucăți de braț, 24 de ficați, 13 bucăți de carne de proveniență nespecificată, patru degete, două urechi, doi sâni fripți, două coaste, un mușchi lombar, o rotulă și o mucoasă stomacală. Ocazional mai apar informații privind perpetuarea bizarului obicei.”
Înapoi spre zilele noastre, practica pe cadavre nu mai pare principala modalitate de a studia, potrivit autoarei.
Am aflat că, de fapt, disecţia cadavrelor întregi este pe cale de dispariţie la unele facultăţi de medicină. Într-adevăr, cursul de anatomie la care am asistat la universitate a fost ultimul în cadrul căruia studenţii disecau cadavre întregi. Începând cu următorul semestru, ei urmau să studieze secţiuni de corpuri umane îmbălsămate, tăiate și preparate în așa fel încât să etaleze sistemele și trăsăturile anatomice fundamentale. Centrul pentru Simulare Umană de la Universitatea Colorado deschide calea către pregătirea anatomică digitală”.
Înmormântare, incinerare sau încă o variantă
Tot mai aproape de zilele noastre, o altă situație din cele pe care le-ar putea întâmpina cadavrele, este posibilitatea ca, pe lângă înmormântare și incinerare, să se decurgă și la transformarea cadavrelor umane în compost, sugerând ideea că, „în viitor, familiile vor planta copaci sau tufișuri, care vor asimila moleculele decedaților, devenind memoriale vii” și glumind că „acesta ar putea fi momentul în care știința s-ar apropia de ideea de reîncarnare”.
„Mentalitatea americanilor nu a evoluat suficient, în schimb suedezii sunt mult mai deschiși. Ideea de a continua «să trăiască» sub forma unei sălcii s-ar putea dovedi foarte atractivă pentru o națiune pasionată de grădinărit și reciclare.”
În loc de sfârșit sau cum celulele tale îți simt trăirile și de la 80 de kilometri distanță
Într-o zonă adiacentă subiectului principal, Mary Roach povestește și despre un experiment, care mi s-a părut cel puțin interesant.
„Experimentul își propunea să demonstreze că celule ale unei fiinte umane separate de respectivul organism pot rămâne conectate la „nava-mamă” și capabile să comunice cu ea. În cadrul studiului, mai multe celule au fost prelevate din interiorul obrazului unui voluntar, centrifugate și puse într-o eprubetă. Un dispozitiv de citire, afișând datele transmise de o pereche de electrozi introduşi în eprubetă, a fost conectat la un senzor atașat, la rândul său, de afişajul unui detector de minciuni; acesta măsura gradul de agitație emoțională înregistrând ritmul cardiac, tensiunea arterială, transpiraţia etc. (cum să măsori semnele vitale ale unei mâzgi celulare – asta depășeşte puterea mea de înţelegere. Totuși, vorbim despre armată, iar militarii știu tot felul de chestii strict secrete). Apoi, voluntarul a fost condus într-o altă încăpere, departe de cea în care se aflau celulele prelevate din obrazul său, unde i s-a pus un film tulburător conţinând scene violente. Se spune că în vreme ce proprietarul lor viziona caseta, celulele din eprubetă au intrat într-o stare de agitaţie extremă. Experimentul a fost repetat la diferite distanţe, în următoarele două zile. Chiar și când se aflau la 8o de kilometri depărtare de subiect, celulele simţeau suferinţa acestuia.”
Contrar a ceea ce credeam, când am auzit de carte prima dată și, mai apoi, văzut-o, cred că este utilă pentru mai multe categorii: dacă ai o curiozitate specifică față de cele mai variate domenii, e posibil să-ți placă să o citești. Dacă ești student la Medicină sau cochetezi cu ideea de a fi, la fel. Dacă te interesează teme precum donarea de organe, o să găsești multe lucruri interesante. Una peste alta, chiar dacă poate nu ți-ar plăcea neapărat ție, sunt de părere că ai cu siguranță pe cineva în jur care ar putea „să o devoreze” și să se purtat de valul uimirii față de câte nebunii a văzut istoria omenirii. ?
